Despre singurătate

„I am alone, but i fill my solitariness with my life.” (Carl Jung, Liber Novus, p. 277)

Afirmația aceasta este atât de plină de forță, încât orice aș (putea) spune pe tema singurătății este de prisos.

Advertisements

A nu judeca

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1)
Probabil că acesta este una dintre cele mai dificile și controversate afirmații pe care Isus le-a făcut vreodată. E foarte greu să nu judeci pe nimeni, niciodată.(1) Viața ne poartă prin atâtea și atâtea situații, dileme, probleme etc. M-am întrebat uneori ce a vrut să zică Isus prin această afirmație și cel mai bun răspuns pe care mi l-am putut da a fost acesta: Nu judeca pe nimeni deoarece nu cunoști nici o persoană în modul profund în care Dumnezeu o cunoaște, și nu cunoști nici motivațiile faptelor sale, istoria sa, luptele sale lăuntrice etc. Vei putea să o judeci numai dacă vei cunoaște toate acestea. Însă atunci când vei ajunge să cunoști toate acestea, nu o vei mai judeca. O vei iubi.

Însuși Isus, care cunoștea inimile oamenilor (Ioan 2:25: “Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.”) , nu-i judeca. (Ioan 8:15: „Eu nu judec pe nimeni.”)
Am experimentat de câteva ori în viață acest simțământ, când nu am judecat pe nimeni, când am privit orice persoană cu deplină înțelegere, când am lăsat toată judecata în mâna lui Dumnezeu. A fost un simțământ profund de eliberare, care mi-a adus o mare bucurie în inimă.

„O prezență care nu judecă”, scria Henri J. M. Nouwen, este „una dintre cele mai frumoase roade ale unei vieți spirituale adânci.” Să ne rugăm – mai mult, să avem parte de acest har.

————–
(1) Conform DEX, a judeca= a) a-ți forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. ;b) A critica, a condamna, a mustra.

Pâine pentru drum

Henri J. M. Nouwen este un nume de referință în domeniul spiritualității creștine, totuși prea puțin cunoscut în țara noastră. În general se consideră că au fost trei autori care au avut o influență majoră în SUA secolului XX, în domeniul spiritualității creștine: C. S. Lewis, Thomas Merton și Henri J. M. Nouwen. Născut în Olanda, Henri J. M. Nouwen (1932-1996) va studia teologia și psihologia și se va dedica preoției (confesiunea romano-catolică), profesoratului și scrisului. Cea mai mare parte a vieții și-o va petrece în SUA, unde va fi profesor la renumitele universități Notre Dame, Yale și Harvard. În ultimii 10 ani ai vieții s-a retras în comunitatea L’Arche de lângă Toronto (fondată de Jean Vanier și prezentă astăzi în peste 100 de țări ale lumii), unde a avut grijă de persoane cu dizabilități fizice și mentale grave.

Dintre cărțile pe care le-a scris (39 la număr) au fost traduse până acum în limba română numai trei: The return of the prodigal son (trad. rom. Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017), Behold the beauty of the Lord: praying with icons (trad. rom. Frumusețea Domnului: rugăciunea cu icoane, Editura Presa Bună, Iași, 2001) și Bread for the journey (trad. rom. Pâine pentru drum, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2014). Despre ultima dintre ele, pe care am avut privilegiul de a o traduce, aș vrea să vă împărtășesc câteva impresii în rândurile care urmează.

M-au atras simplitatea, profunzimea, inteligența și pasiunea pentru a trăi o viață pentru Cristos și semeni, ale autorului, – calități pe care le-am descoperit citindu-i o mare parte din cărți și biografia. Pâine pentru drum este alcătuită din mici reflecții pe diferite teme din sfera spiritualității, câte una pentru fiecare zi a anului. De regulă avem nevoie de timp pentru a transpune în experiența noastră cotidiană înțelegerea pe care am dobândit-o asupra unor chestiuni spirituale, așa că recomand o citire zilnică atentă, reflexivă, fără grabă, a meditației pentru acea zi.

Un alt lucru pe care l-am apreciat a fost acela că autorul e plin de compasiune pentru tot ceea ce este vulnerabil, frânt, căzut, păcătos. Unul dintre punctele forte ale cărții cred că e acela de a ne provoca la trăirea unei vieți în care să nu judecăm pe absolut nimeni și să fim îndurători cu cei care (ne) greșesc. Suntem în felul acesta provocați să imităm modelul lui Cristos, ceea ce însemnă – în cuvintele autorului – să ne trăim viața într-un mod la fel de autentic precum a făcut-o El.

Henri J. M. Nouwen a fost un om complex, foarte talentat, însă sfâșiat permanent de o anumită ambivalență pe care s-a străduit toată viața să o armonizeze. Lucrul acesta l-am înțeles mai bine citind în urmă cu câțiva ani excelenta biografie pe care a scris-o Michael Ford (Wounded Prophet: A portrait of Henri J. M. Nouwen). În Pâine pentru drum transpar, pentru cine cunoaște mai bine viața autorului, unele dintre luptele lui personale. Mi se pare totuși încurajator că exemplul lui Henri îi poate ajuta pe laici să înțeleagă că o mare parte din cler se confruntă cu mari dificultăți și probleme (psihice, fizice, spirituale ori de altă natură). Nimeni nu e scutit de ele, indiferent de poziția socială ori de „înălțimea spirituală” la care a ajuns. Tind să cred că toți cei pe care îi considerăm cei mai „avansați” spiritual dintre noi sunt și cei mai încercați, ispitiți etc.

Mi-a mai plăcut și caracterul practic al cărții. Mi se pare că e un jurnal de înțelepciune și credință care poate fi de mare ajutor în zbuciumul cotidianului. Meditațiile pe care le propune pot deveni în felul acesta mici oaze, menite să ne ajute să trecem cu bine „pustiul” zilei, și de ce nu, al vieții.

—————-

Cartea poate fi comandată la adresa: http://galaxiagutenberg.ro/Paine-pentru-drum

O capodoperă a literaturii contemporane: Laur

Laur mi s-a părut cel mai frumos roman pe care l-am citit vreodată. E romanul pe care îmi doresc să-l fi scris eu… Evgheni Vodolazkin e fără îndoială foarte talentat, cu o „scriitură de o simplitate rafinată”, care trece cu ușurință în acest roman „de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil și o sensibilitate cuceritoare…Ne oferă o carte de o mare frumusețe și profunzime…și ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numește ’roman neistoric’ ”(descrierea aparține editurii Humanitas). Apărut în 2012, romanul a primit în 2013 cel mai important premiu literar din Rusia. A fost tradus pentru prima oară în limba română (amănunt care nu poate decât să mă bucure) în 2014, apoi în peste 20 de limbi. A primit numeroase cronici elogioase, atât în România, cât și la nivel internațional.

Am trăit o continuă încântare citindu-l, și nu de puține ori această carte excepțională a reușit să-mi fure lacrimi în colțul ochilor. M-au încântat în primul rând imagistica și metaforele pe care Evgheni Vodolazkin le folosește pentru a exprima Frumosul, senzațiile pe care reușește să le descrie cu o ușurință incredibilă, profunzimea ideilor despre om și lume, și viață, și moarte, și timp, și veșnicie, ș.a.m.d.

Povestea se petrece undeva în secolul XV, însă autorul face din când în când trimiteri la viitor (are inserții cu evenimente petrecute în secolul XIX ori XX, amplasate în povestea generală într-un mod genial). Personajul principal e unul complex. E, pe rând: vraci, nebun sfânt, pelerin și călugăr. Romanul e plin de meditații profunde despre viață și lumea în care trăim, dar și despre viața viitoare și lumea divină. De pildă: Nu există nimic ireparabil pe lumea asta. Ori: totul este unic și irepetabil.

Și-aș putea să mai spun multe, dar poate că nimic nu este mai important acum decât să vă încurajez să-l citiți cât mai grabnic și să vă lăsați încântați la rându-vă…Pentru că veți fi, știu deja asta.

Referințe:

http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/laur

Ce m-a învățat Ingmar Bergman despre dragoste

Nu am văzut decât foarte puține filme de Ingmar Bergman, însă de fiecare dată am fost foarte impresionat de profunzimea lor. Bergman și-a scris pentru cea mai mare parte din filme și scenariile, lucru care nu poate decât să mă bucure. De ce? Deoarece toate filmele lui (vorbesc despre cele pe care le-am văzut) au dialoguri profunde, filosofice (cu precădere existențialiste) și aduc în prim-plan teme cu adevărat importante. În Through a Glass Darkly (Ca într-o oglindă), tema cu care își încheie într-un mod splendid filmul este cea a iubirii. Filmul are numai patru personaje: David (tatăl), Minus (fiul), Karin (fiica) și Martin (ginerele, soțul lui Karin), deci e unul minimalist.

Minus este un adolescent frustrat de faptul că nu reușește să comunice într-un mod autentic cu tatăl său. Sora lui, Karin, e schizofrenică și tocmai revenise de la un tratament psihiatric. La un moment dat cei din familie sunt nevoiți să o retrimită la tratament deoarece crizele de schizofrenie reveniseră cu putere. În contextul acesta, spre finalul filmului, are loc dialogul dintre tată și fiu.

Minus simte că lumea lui se prăbușește (din cauza a ceea ce i se întâmplă lui Karin, dar mai e și un motiv ce ține de atracția lui sexuală –reprimată- față de aceasta). Tatăl îi spune că va depăși problemele cu care se confruntă dacă va avea ceva de care să se prindă. Și apoi îi împărtășește din experiența lui de viață, care nu fusese tocmai una fericită (la un moment dat încercase chiar să se sinucidă – lucru pe care îl aflăm mai înainte de dialog). Ceea ce l-a ajutat să reziste durității realității, îi mai spune, a fost descoperirea că dragostea există cu adevărat în lumea noastră, în numeroase feluri și chipuri, că nu e doar un concept fără substanță, care sună frumos și nu are nici o acoperire. Că dragostea însăși e un argument pentru existența lui Dumnezeu ori e chiar ceea ce noi oamenii numim Dumnezeu, asta nu o poate ști cu certitudine. Însă ceea ce știe e faptul că dragostea este reală. Că ea i-a umplut goliciunea sufletească și i-a transformat deznădejdea într-o dorință puternică de a trăi.

Dacă e așa cum spui, îi răspunde fiul, de vreme ce o iubim, asta înseamnă următoarele: Karin e înconjurată de prezența lui Dumnezeu. O va putea ajuta lucrul acesta? mai întreabă Minus. Tatăl îi răspunde cu convingere că da. Aceasta este cea de-a doua idee profundă despre dragoste pe care Bergman o aduce în discuție: că atunci când iubim într-un mod autentic o persoană, o înconjurăm cu prezența lui Dumnezeu. Ba mai mult, că atunci când o iubim așa, i-L revelăm.
Ultima scenă îl prezintă pe fiu, rămas singur și vizibil emoționat, exclamând: “Tata mi-a vorbit!” Era pentru prima oară când tatăl îi vorbise cu adevărat.

Referințe:

1. http://www.imdb.com/title/tt0055499/?ref_=nv_sr_1

2. Dialogul

Minus: – Dad…
– I’m scared, Dad!
– I sat in the wreck, holding Karin, when reality cracked.
– Do you understand what I mean?
Father: -I understand.
Minus: -Reality… cracked, and I fell out.
-It’s like in dreams…
-Anything can happen.
-Anything!
Father: -I know.
Minus: -I can’t live in this new world.
Father: -Yes, you can. But you have to have something to hold on to.
Minus: -What would that be – a god?
-Give me a proof of God!
– You can’t.
Father: – Yes, I can.
-But you have to listen carefully.
Minus: -Yes… I need to listen.
Father: -I can only give you an indication of my own hope.
-It’s knowing that love exists for real in the human world.
Minus: – A special kind of love, I suppose?
Father: – All kinds, Minus.
-The highest and the lowest, the most ridiculous and the most sublime.
-All kinds.
Minus: – The longing for love?
Father: – Longing and denial.
-Doubt and faith.
Minus: -So love is the proof?
Father: -I don’t know whether love is proof of God’s existence, or if love is God.
Minus: -For you, love and God are the same?
Father: -I rest my emptiness and dirty hopelessness in that thought.
Minus: -Tell me more, Dad!
Father: -Suddenly the emptiness turns into abundance and hopelessness into life.
-It’s like a reprieve, Minus…from a sentence of death.
Minus: -Dad… if it is as you say, then Karin is surrounded by God,since we love her.
-Could that help her?
Father: -I believe so.
Minus: – Dad?
– Would you mind if I go for a run?
Father: -Run off. I’ll make dinner.
-See you in an hour.
Minus: -Dad talked to me!

A fi buni cu cei răi

Probabil că nimic altceva din Noul Testament nu e mai provocator pentru creştini decât celebra ‘Predică de pe Munte’ a lui Isus. Şi mă voi referi aici la condiţiile care ni se cer pentru a fi numiţi fiii Tatălui ceresc: iubiţi-vă vrăjmaşii, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă oprimă sau persecută, ori pentru cei care se poartă rău cu voi, iar dacă cineva vă loveşte peste un obraz, să i-l întoarceţi şi pe celălalt, daţi cu împrumut cuiva de la care nu mai nădăjduiţi să căpătaţi înapoi…(Matei 5: 38-48; Luca 6: 27-36)

Lucruri imposibile! am zice, la o primă vedere. Dar oare ne-ar cere Dumnezeu să facem toate acestea fără ca El să ne fie pildă?
Dacă privesc la viaţa lui Isus,aşa cum apare descrisă în mod special în Evanghelii, apoi în întreg Noul Testament, pot spune fără nici o ezitare că El a trăit întocmai cu cele rostite. Ni se mai spune că Dumnezeu e bun şi cu cei răi şi cu cei buni şi că le dă soare, că face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Modul Lui nediscriminatoriu de a se raporta la oameni e ceea ce ni se cere şi nouă. Căci dacă am face bine ori ne-am purta bine numai cu cei buni şi recunoscători, cu ce am fi diferiţi faţă de cei răi? Şi păcătoşii fac la fel între ei, ne spune apostolul Luca.

Aşadar, pentru a fi numiţi fii ai Tatălui ceresc ni se cere lucrul cel mai greu cu putinţă: să fim buni cu cei răi.
Pentru mine, a fi bun cu cineva rău nu înseamnă să-i aprob comportamentul. Din contră, dezaprob comportamentul care instigă la ură, răutate, violenţă, abuz etc. A fi bun cu cineva rău înseamnă a fi bun cu el în calitatea sa de fiinţă umană. La asta cred că ne cheamă Isus prin Predica de pe Munte. Şi fiind bun cu cineva rău nu numai că i-L revelez pe Dumnezeu care e în mine, dar îl pot ajuta de asemenea să-L descopere pe acelaşi Dumnezeu care este în el (însă pe care, orbit fiind de rău, nu-L mai poate vedea). Iar întâlnirea aceasta, dintre Dumnezeu care e în mine şi Dumnezeu care e în acea persoană e cea care ne face să fim din nou fraţi, şi implicit fii ai Tatălui ceresc*. Ni se cere să fim buni cu cei răi deoarece e singura modalitate ca binele să triumfe. Un răspuns asemănător(rău pentru rău) nu va schimba în bine pe nimeni, niciodată.
Fi-vom dispuşi să trăim cum ne-a spus Isus?

*Am preluat această idee, într-o anumită măsură, de la Simone Weil (vezi cartea Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, apărută cu mai mulţi ani în urmă la Humanitas).

Hazard sau Providență?

„Dumnezeu face să existe acest univers consimțind să nu comande în el, cu toate că are puterea de a o face, ci să lase să domnească în locul lui pe de o parte necesitatea mecanică legată de materie, inclusiv materia psihică a sufletului, și pe de altă parte autonomia esențială pentru ființele cugetătoare.” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, Humanitas, 2005, p. 40)

Prin necesitatea mecanică Simone Weil se referea la legile naturii, iar prin autonomie, la libertatea ființelor care raționează (în cazul lumii noastre, a oamenilor). Să fi fost lăsați pur și simplu, ca umanitate, la cheremul legilor naturii și al libertății de alegere a omului? Dacă privim în istorie, un Auschwitz ori un Hiroshima nu pot fi explicate decât așa. S-a pus adeseori întrebarea: Unde era Dumnezeu la Auschwitz? Și s-a dat și un răspuns la un moment dat, de către un rabin: Dar unde era OMUL?

Dacă ar fi să-i dăm dreptate pe deplin lui Weil, asta ar însemna să acceptăm că Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu toate ororile lumii noastre, că „iadul suntem noi”, ori că ni l-am creat singuri. După cum, la fel de bine am creat și raiul. Că pe umerii noștri se află o responsabilitate imensă. Că libertatea e probabil cea mai teribilă povară și în același timp cel mai măreț dar făcut ființelor cugetătoare. Necesitatea, mai spune Weil, reflectă imparțialitatea lui Dumnezeu, care „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45).

Duritatea necesității e văzută de Weil drept partea de dedesubt a unei medalii, partea de deasupra fiind supunerea. Partea de deasupra e partea care se oferă lui Dumnezeu (necesitatea ca perfectă supunere la voința divină), iar partea de dedesubt e suverana noastră. Cealaltă față a tiraniei necesității e pură supunere. „Suntem sclavii necesității, dar suntem și fiii Stăpânului ei. Orice ne-ar porunci necesitatea, trebuie să iubim spectacolul docilității ei, noi care suntem fii ai casei. Ori de câte ori ea nu face ceea ce voim, ori de câte ori ne silește să îndurăm ceea ce nu voim, ne este dat ca, prin iubire, să străbatem dincolo de ea și să-i privim fața de supunere pe care o arată lui Dumnezeu.”

„Trebuie să iubești cu duioșie duritatea necesității…” ori „Trebuie să strângem în brațe necesitatea, chiar dacă ea ne întâmpină cu ghimpii ei…” ori „Trebuie să îi mulțumim lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru a ne fi dat drept suverană absolută necesitatea, această roabă a lui, nebună, oarbă și desăvârșit supusă.” (vezi notele 41 și 42, pp. 149-151)
Gândurile lui Simone Weil sunt, cu adevărat, tulburătoare. Însă în același timp mi se par și foarte mângâietoare. Mai ales pentru că de atâtea și atâtea ori am pus, în fața suferinței, întrebarea: “De ce?” Și cred că orice om a pus această întrebare, mai mult decât oricare alta.