Cum l-am cunoscut pe fostul papă Benedict al XVI-lea

11 februarie 2013 va rămâne cu siguranță în istorie. Pentru prima oară în ultimii 700 și ceva de ani un papă se retrăgea din funcție. Întreaga lume religioasă, mai ales cea catolică, a fost șocată. De ce a ales Benedict al XVI-lea să renunțe?

Continuarea articolului o puteți găsi aici: https://www.bibliotecarespiro.ro/blog/cum-l-am-cunoscut-pe-fostul-papa-benedict-al-xvi-lea

Advertisements

Iona între Tars („coborâre”) și Ninive („urcare”)


În acest scurt eseu voi analiza parcursul lui Iona, de la refuzul chemării Domnului, până la căința lui și acceptarea acesteia. Analiza mea se va axa într-un mod special pe două gesturi: cel al „coborârii” şi cel al „urcării”, atât în planul fizic, cât şi în cel spiritual. Cele două sunt strâns legate şi se petrec în mod gradual: „coborârea” fizică e şi spirituală, iar „urcarea” spirituală e şi fizică. Am identificat câteva trepte ale „coborârii”, respectiv ale „urcării”, în viața lui Iona:

Începutul „coborârii”

Chemarea Domnului (Iona 1,2 : „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!”) este respinsă de Iona, care „s-a sculat să fugă la Tars, departe de Faţa Domnului”(1) (v. 3). Refuzul devine aici începutul „coborârii” fizice şi spirituale. Iona „s-a pogorât la Iafo”, de unde a luat o corabie spre Tars. Este accentuată ideea fugii „departe de Faţa Domnului”. Nu Domnul este cel care îşi întoarce Faţa (cf. Ps. 34,16), ci Iona. Mai înainte de a fi exterioară, întoarcerea este interioară. Iona ştia probabil prea bine că nu există vreun loc în care să poţi scăpa de privirea Domnului (cf. Ps. 139,7-12). A-ţi întoarce faţa către Faţa Domnului e un gest al supunerii depline, al recunoașterii dependenței de El, pe când a-I întoarce spatele exprimă neascultare făţişă, refuzul comunicării, respingere totală, independență înțeleasă greșit.

Continuarea „coborârii”

Furtuna năprasnică pornită de Domnul pe mare, corabia care era gata să se scufunde, strigătul disperat al corăbierilor către dumnezeii lor pentru salvare, aruncarea în mare a uneltelor din corabie – toate acestea contrastează puternic cu următorul gest de „coborâre” al lui Iona (Iona 1,5b: „Iona s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus.”). Somnul apare aici ca „reflex de apărare, ca adăpost” (după cum e prezentat şi în Evanghelia după Luca, unde se spune că Iisus i-a găsit pe ucenicii Săi „adormiţi de întristare”), dar poate fi la fel de bine şi „metaforă a derapajului, a rătăcirii, a in-conştienţei.”(2) Oricum ar fi fost, „coborârea” spirituală a lui Iona este deplină aici.

„Coborâre” și „urcare”

Pentru omul antic, dar şi cel medieval, marea era un loc al spaimelor, al necunoscutului, al instabilităţii. Afirmaţia lui Iona că se teme de „Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul”(v. 9) arată totuși credința sa într-un Dumnezeu care are control asupra propriei creații (cf. Gen. 2,2). Creatorul poate face orice voieşte, pare a spune Iona, şi vine cu o propunere teribilă: să fie aruncat în mare pentru potolirea furtunii. Cerinţa neobişnuită a lui Iona poate părea la o primă vedere un act de resemnare, chiar sinucigaş, însă cred că e mai degrabă un fel de abandon total, predare a voinţei lui voinţei Creatorului.
Aruncarea lui Iona în mare de către corăbieri semnifică atât „coborârea” (fizică), cât şi începutul „urcării” (spirituale). E punctul cel mai de jos al coborârii fizice – în „adânc”, în „inima mărilor”, în „pântecele Șeolului”. Tema izbăvirii din adânc, din „groapa pieirii” apare adesea în cartea Psalmilor (40,2; 69, 1.2; 88, 6.7; etc). Aici, în locul cel mai de jos, începe „urcarea” lui Iona.
Marea este așadar punctul de legătură dintre locul cel mai instabil și mai de jos– Șeolul, și spațiul cel mai înalt și stabil cu putință – Templul sfințeniei Domnului. Dacă primul loc e simbolul morții (fizice, dar și spirituale), prin contrast, al doilea este corespondentul vieții, al mântuirii (acolo e locuința Domnului).

Momentul culminant al „urcării”

Peștele trimis de Domnul e un simbol al salvării, dar și al „captivității”(Iona e totuși „pe mâini bune”). Ruga în pântecele peștelui (2,2-9) reprezintă treapta cea mai înaltă în „urcarea” lui Iona. Deși nu putem preciza cu exactitate dacă expresia „Templul sfințeniei Domnului” face referință la Templul de la Ierusalim ori la cel ceresc (cf. Isaia 6,1), este posibil ca redactorul cărții să fi avut cunoștință de rugăciunea pe care împăratul Solomon o înălțase la inaugurarea Primului Templu.
Ruga lui Iona capătă semnificații mai profunde dacă este văzută prin prisma acelei rugăciuni (cf. 2 Cronici 6, 38.39: „…dacă-Ți vor face rugăciuni, cu privirile întoarse spre țara lor, pe care ai dat-o părinților lor, spre cetatea pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o Numelui Tău, ascultă din ceruri, din locul locuinței Tale, rugăciunile și cererile lor, și fă-le dreptate: iartă poporului Tău păcatele făcute impotriva Ta!”). Strigătul lui Iona este auzit, chemarea sa ascultată, ruga pe care o înalță ajunge până la Domnul, la Templul sfințeniei Sale (Iona 2,2.7).

Sfârșitul ”urcării”

Ultimul moment al „urcării” (fizice, dar și spirituale), este acela în care peștele îl „varsă” pe Iona la țărm, iar Domnul îi adresează din nou chemarea de a merge la Ninive, misiune pe care Iona o va aduce la îndeplinire de această dată.
Parcursul lui Iona e, într-un fel, caracteristic fiecărui credincios. Viața spirituală are urcușurile și coborâșurile ei, culmi, însă și văi (bineînțeles, e de dorit ca în vale să trăim cu „viziunea” dobândită pe munte, dar și faptul că nu se întâmplă întotdeauna așa e o realitate de netăgăduit). Important e, cred, să dăm curs noii „chemări”, să fim recunoscători pentru că ni se acordă o nouă șansă, precum și să trăim la „înălțimea” ei, dacă într-o primă instanță am fost așa cum nu ar fi trebuit să fim și am procedat altfel de cum s-ar fi cuvenit.

————
Referințe:

(c) cover photo/ Book of Jonah: Jonah and the whale, miniature from the Bible of Souvigny.

1. Toate pasajele citate sunt din: Biblia sau Sfânta Scriptură, (trad. Dumitru Cornilescu), Editura Societății Biblice Interconfesionale din România, București, 2005.

2. Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 156-157.

De ce cred că Dumnezeu există

De ce, se întreba scriitorul ateu Julian Barnes, fie că suntem credincioși sau nu, există o nevoie fundamentală de dreptate în noi şi speranţa că într-o zi „vom fi văzuţi cu adevărat, pe de-a-ntregul” şi aprobaţi, confirmaţi?
Pentru mine, tocmai acest simţământ acut al dreptăţii (credinţa că într-o zi se va face dreptate oricui) pe care noi, ca oameni îl avem, indiferent de convingerile noastre, este un argument puternic că trebuie să fie ceva mai mult decât dispariția pentru eternitate la moarte. Ideea unei Judecăţi de Apoi îmi apare în acest context ca fiind cu totul plauzibilă.

Mă gândesc apoi la milioanele de vieți netrăite ori trăite prea puțin, la milioanele de destine frânte la vârste fragede ori chiar în floarea vârstei. Oare totul să se încheie aici? Oare asta să fie numai simplă neșansă? Oare ăsta să fie numai un rezultat nefast al tăvălugului istoriei? (vezi marile genocide, de pildă) Nu, nu cred. Cred că toate aceste persoane au dreptul la a-și trăi viața la înaltul ei potențial. Or, lucrul acesta nu mai este posibil decât în cazul în care ar exista o compensare. Și mi-e clar că această compensare este posibilă numai prin Înviere.

Apoi, există un fapt care nu poate fi negat: existența răului. Or, răul ăsta trebuie contrabalansat cu ceva. Cu binele, cred. Vor spune unii: binele și răul sunt doar niște constructe lingvistice ori filosofice. Le voi răspunde: nu puteți nega realitatea, iar realitatea ne arată clar, nedisimulat, că binele și răul există, că adevărul și minciuna există, că frumosul și urâtul există etc. Cu alte cuvinte, că trăim într-o lume plină de dualități, de cele mai multe ori nuanțate.

Inevitabil, nevoia asta de contrabalansare a răului mă duce cu gândul la niște vorbe de-ale lui Eugen Ionescu: „…în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și Dumnezeu…”
Nevoia noastră fundamentală de dreptate, viețile netrăite și existența răului, toate sunt pentru mine argumente că Dumnezeu există.

Viața trăită cum ar trebui

Ivan Ilici se afla pe patul de moarte, grav bolnav, iar noaptea „îl fulgerase gândul că, într-adevăr, toată viața lui, viața conștientă, nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie. Îi trecuse prin minte că ceea ce i se păruse o aberație, adică gândul că nu își trăise viața cum ar fi trebuit, s-ar putea să fie un adevăr. Și slujba, și felul în care își rânduise viața, și familia lui, și preocupările sociale și profesionale – era posibil ca toate acestea să fi fost false. Încercase să le apere în fața propriei sale conștiințe, dar brusc percepuse toată șubrezenia lor. De fapt, nu avea ce apăra. „Dar dacă lucrurile stau așa, își spusese, și eu plec din viață cu conștiința că am distrus tot ce mi-a fost dat, fără să pot îndrepta ceva, atunci ce e de făcut?”*

Întotdeauna mi s-a părut a fi cel mai tulburător lucru acela ca abia în pragul morții să ai o astfel de revelație. Eu nu cred că există om care să nu aibă regrete, însă a avea regrete majore la finalul vieții este cel puțin neliniștitor. Motivele de regret pot fi diverse: de la acela că nu ai îndrăznit să iubești pe cineva ori că nu ai putut să ierți o persoană, până la acela de a nu-ți fi depășit propria „zonă de confort” când vine vorba de a călători mai mult, de a învăța o meserie sau o limbă străină, de a avea curajul să-ți dai demisia de la o slujbă care te face nefericit(ă), de a porni o afacere, de a-ți urma vocația, de a-ți transforma visele în realitate etc. Cu alte cuvinte, să fi trăit în așa fel încât la final să ai cât mai puține regrete, să ai simțământul că viața ta a meritat trăită și că a fost ceea ce trebuia să fie. Un lucru e clar: aici nu există soluții de-a gata făcute. Viața trăită cum ar trebui e la fel de unică precum e fiecare individ.

Într-un fel, genul acesta de revelație mă duce cu gândul la Ziua Judecății de Apoi. Atunci, ni se spune în Noul Testament, orice om va fi judecat după vorbele și faptele lui. Și de aceea, pentru unii va fi o surpriză enormă când își vor descoperi falsul propriei vieți. (v. Matei 7:22; 25:31-46)
Ferice așadar de cine are parte de această revelație în timpul vieții, chiar și pe patul de moarte – căci și în ceasul al doisprezecelea se mai poate face ceva.

Referințe:

* Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Polirom, 2013.

Biblia și alcoolul

Cred că sunt mai bine de doi ani de când îmi doream să scriu despre acest subiect pe blog, însă știind că e un subiect controversat și mai de amploare, am tot amânat. Acum cred că i-a venit timpul…

ALCOOLUL ÎN BIBLIE

Există numai câteva referințe la vin ori băuturi alcoolice în Noul Testament(NT), însă în Vechiul Testament (VT) aproape că nu există carte fără măcar o referință la acestea. Și aceasta pentru că alături de grâu și untdelemn, vinul completează lista alimentelor care erau prețuite în mod deosebit și consumate în Israelul antic. Și nu numai în Israel, ci în tot spațiul mediteraneean. Prezența acestor alimente era văzută drept binecuvântare și favoare din partea lui Dumnezeu, iar lipsa lor un semn al blestemului, nenorocirii și dizgrației divine.

Sunt mai mulți termeni în VT care desemnează băuturile făcute din boabele de struguri. Cel mai întâlnit este yayin, care este tradus prin vin. Urmează apoi tirosh, tradus adesea prin „vin nou”, care acoperă o gamă mai largă de produse, de la sucul de struguri propriu-zis (must), până la băuturile îmbătătoare. Al treilea termen, întâlnit numai de 5 ori în întreg VT e asis, tradus prin „vin dulce”, lucru care sugerează că ar fi fost făcut din fructe mai degrabă decât din struguri. Shekhar, care e tradus prin „băuturi tari” e încă neclar pentru cercetători dacă face referire la vin ori bere. Ținând cont că berea necesită multă apă pentru a fi produsă, iar în Israel apa potabilă nu era chiar ușor de procurat, se consideră că ar fi mai indicat să facă referire la vin (berea era însă o băutură întâlnită în mod curent în Egipt și Mesopotamia). Pentru Septuaginta (varianta în grecește a VT) ori NT (scris și el în grecește), este folosit termenul oinos.

Producția vinului se făcea în 3 etape: a) călcarea cu picioarele a strugurilor culeși, într-un teasc ori într-un loc special amenajat – eveniment important, însoțit de bucurie și celebrare; b) presarea cu ajutorul diverselor instrumente a strugurilor călcați, pentru a se extrage și restul de must; c) fermentarea.
Evreii au consumat dintotdeauna vin și continuă să consume și astăzi. Luate în ansamblu, versetele biblice (atât din VT, cât și din NT) care fac referire la vin îndeamnă adesea la moderație, rareori la abstinență. Este însă condamnat cu vehemență excesul. Deasemenea, în toate cazurile când se vorbește de exces, sunt evidențiate efectele negative ale consumului de vin ori ale băuturilor alcoolice. (Geneza 9:20.21; Geneza 19:30-38; Estera 1:10-22; Proverbe 20:1; Proverbe 21:17; Proverbe 23:19-35; Eclesiastul 2:3; Isaia 5:11; Isaia 5:22; Efeseni 5:18).

Există numai două situații în VT în care era strict interzis consumul de vin ori a altor băuturi alcoolice: a) în cazul preoților care slujeau la templu (Leviticul 10:9) – însă numai când erau de serviciu; b) în cazul celor care se dedicau lui Dumnezeu – proces care purta numele de nazireat (Numeri 6:1-21). Și există de asemenea un caz excepțional, unde se vorbește despre niște oameni –numiți recabiți- care nu consumau deloc vin (Ieremia 35;1-19).

O să citez câteva versete care fac referire la vin, atât într-un sens pozitiv, cât și într-unul negativ:
• Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci demult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.
Hainele să-ţi fie albe în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.
Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşarte pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul 9:7-9)
• Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi va plăcea, să le mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău şi să te bucuri tu şi familia ta. (Deuteronomul 14:26)

• Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne. (Proverbe 23:20)

• Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului. (Osea 4:11)

• Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. (Romani 14:21)
• Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. (Efeseni 5:18)

A CONSUMAT ISUS VIN?

E o întrebare fără rost pentru unii și de o importanță majoră pentru alții. Nu avem prea multe detalii, prin urmare nu cred că putem exprima certitudini. E adevărat că la nunta din Cana (Ioan 2:1-12), ni se spune că prima minune a lui Isus a constat în transformarea apei în vin. Însă de ce nu ar putea acel pasaj să se refere la sucul proaspăt al strugurilor? De ce ar oferi Isus, care este și Dumnezeu în același timp, o băutură capabilă să ia mințile oamenilor? Eu cred că a fost must. Bineînțeles, nu pot demonstra că lucrurile au stat așa, e numai o presupunere personală. Însă cred că nu poate fi demonstrat nici faptul că Isus le-a oferit vin.

Mai există un text unde Isus spune că e acuzat că e „un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Matei 11:19). Nici aici nu cred că se poate spune cu certitudine că e vorba de vin. De ce? Deoarece această afirmație e pusă în contrast cu modul de viețuire al lui Ioan Botezătorul („nici mâncând, nici bând”). Ioan era nazireu (Luca 1:13-17), deci nu consuma nu numai vin, ci nici vreun alt produs din struguri (vezi și legea nazireatului, din Numeri cap. 6; în VT un alt caz de nazireat este cel al lui Samson (Judecători 13:1-7). Isus putea foarte bine să bea must, băutură care îi era de asemenea interzisă lui Ioan.

Ar mai fi pasajele din Evanghelii care vorbesc despre Cina cea de Taină. Aici, vinul/mustul este văzut ca simbol al sângelui lui Isus, parte a Noului Legământ (Matei 26:27-28), comemorat de creștini duminică de duminică ori mai rar (în cazul unor neo-protestanți). Versetul 29 al capitolului 26 din Matei mă face să afirm (din nou) că Isus a consumat must. („Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”). Rod al viței nou putea fi și în acest caz, nu numai în viitor, în Împărăția cerurilor. Prin rod nou înțeleg ceva proaspăt, deci must.

ALCOOLUL ASTĂZI

Studiile privitoare la alcool sunt controversate. Unele dintre ele susțin beneficiile acelui ”pahar de vin roșu” după masă (care trebuie să recunoaștem că nu rămâne un pahar decât în cazuri excepționale), ori beneficiile berii, altele arată efectele nocive ale alcoolului, fie el și în cantități mici ori moderate. Toate acele substanțe benefice pentru care e atât de lăudat vinul se găsesc foarte bine și în must. Adevărul e că oamenii nu iubesc aceste substanțe benefice neaparat, ci alcoolul și modul cum îi face acesta să se simtă. Și de aceea îl apără cu atâta vehemență.

Alcoolul este un drog care, cel puțin statistic vorbind, este cel mai mare ucigaș tăcut al lumii noastre. Pentru mine, cel mai bun argument contra alcoolului e următorul fapt: corpul uman nu metabolizează alcoolul, ci îl elimină. Concluzia o puteți trage fiecare…Nu pomenesc acum de alte efecte negative (boli, comportament violent, crime, violuri etc.). Le cunoaștem prea bine. Am curajul să pariez că alcoolul e responsabil de cel mai mare procent de fapte penale ale căror făptași se află acum în spatele gratiilor. Și aș putea spune mult mai multe despre efectele nocive ale alcoolului, însă prefer să mă opresc aici.

În concluzie, niciodată nu voi încerca să argumentez cuiva cu Biblia că nu e bine să consume alcool. Însă voi putea întotdeauna să-i argumentez din punct de vedere științific cât de nociv e alcoolul, indiferent că e consumat în cantități mici ori moderate. Căci în privința excesului sper că suntem lămuriți cu toții.

Referințe:

Barry, J. D., Bomar, D., Brown, D. R., Klippenstein, R., Mangum, D., Sinclair Wolcott, C., … Widder, W. (Eds.), The Lexham Bible Dictionary, Bellingham, WA: Lexham Press. (see Wine)

Biblia, versiunea Dumitru Cornilescu.

Rembrandt, despre invizibilul din noi și din lume

Autoportretele făcute în jurul vârstei de 30 de ani îl înfățișează pe Rembrandt ca pe o persoană dornică de faimă și adulație, extravagantă, iubitoare de lux, libertină și risipitoare. E binecunoscut faptul că pentru mulți ani una dintre preocupările majore ale renumitului artist olandez au fost banii. A câștigat o grămadă, însă a și cheltuit ori a pierdut foarte mulți din ei.
Ceea ce e mai puțin cunoscut publicului larg e faptul că după o scurtă perioadă de succes și bogăție, viața lui Rembrandt a fost plină de durere și tragedii. Într-o perioadă de numai șapte ani (1635-1642) i-au murit patru ființe dragi: fiul său Rumbartus, prima și a doua fiică (ambele pe nume Cornelia), apoi soția – Saskia-, pe care Rembrandt a iubit-o și admirat-o foarte mult). Nu i-a mai rămas decât Titus, fiul său de numai 9 luni.
Ulterior Rembrandt va mai fi în relație cu alte două femei: cu Geertje Dircx (bona lui Titus) – cu care va avea o relație tensionată și plină de nefericire, și cu Hendrickje Stoffels – cu care va avea o relație mai stabilă. În urma acestei ultime legături i se vor naște un fiu și o fiică (pe care o va numi tot Cornelia), însă fiul va muri la o vârstă fragedă.
Deși unii critici și colecționari au continuat să-l recunoască drept unul dintre marii pictori ai timpului său, problemele financiare ale lui Rembrandt au ajuns atât de mari în 1656 încât va intra în insolvență. Toate lucrările proprii, precum și cele ale altor artiști (pe care le colecționase), o mare colecție de artefacte, casa și mobila din Amsterdam îi sunt vândute în trei licitații (1657-1658).
În ultima decadă a vieții sale tragediile nu contenesc să-l lovească: îi mor atât Hendrickje – cu care se afla în relație la acel moment-, cât și fiul său Titus (acesta avea numai 26 de ani și se căsătorise de curând). Sărac și aproape singur (avându-le doar pe fiica sa Cornelia, pe fiica vitregă Magdalene van Loo și pe nepoata Titia), Rembrandt moare în 1669, la vârsta de 63 de ani.
De-a lungul vieții Rembrandt a avut o predilecție pentru personele în vârstă și le-a înfățișat în numeroase picturi. Există două astfel de picturi realizate spre sfârșitul vieții: Fiul risipitor (Prodigal son) și Simeon și pruncul Isus (Simeon and the Child Jesus) – cea din urmă rămânând neterminată. În ambele există câte o persoană în vârstă aproape oarbă.
Tatăl fiului risipitor și bătrânul Simeon „văd” ceea ce ochii fizici nu pot vedea: primul –durerile prin care a trecut fiul său, cel de-al doilea- suferința lui Isus și a mamei Lui. Într-un fel, cred că Rembrandt ne provoacă să privim lumea mult mai mult prin ochii lăuntrici. Într-o lume ca a noastră, unde vederea fizică are o așa mare importanță, Rembrandt ne spune să închidem ochii…și să privim. Să vedem astfel nevăzutul, invizibilul din noi și din lume.

——————-
Referințe:

Henri J. M. Nouwen, The return of the prodigal son, New York:Doubleday, 1992.

A nu judeca

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1)
Probabil că acesta este una dintre cele mai dificile și controversate afirmații pe care Isus le-a făcut vreodată. E foarte greu să nu judeci pe nimeni, niciodată.(1) Viața ne poartă prin atâtea și atâtea situații, dileme, probleme etc. M-am întrebat uneori ce a vrut să zică Isus prin această afirmație și cel mai bun răspuns pe care mi l-am putut da a fost acesta: Nu judeca pe nimeni deoarece nu cunoști nici o persoană în modul profund în care Dumnezeu o cunoaște, și nu cunoști nici motivațiile faptelor sale, istoria sa, luptele sale lăuntrice etc. Vei putea să o judeci numai dacă vei cunoaște toate acestea. Însă atunci când vei ajunge să cunoști toate acestea, nu o vei mai judeca. O vei iubi.

Însuși Isus, care cunoștea inimile oamenilor (Ioan 2:25: “Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.”) , nu-i judeca. (Ioan 8:15: „Eu nu judec pe nimeni.”)
Am experimentat de câteva ori în viață acest simțământ, când nu am judecat pe nimeni, când am privit orice persoană cu deplină înțelegere, când am lăsat toată judecata în mâna lui Dumnezeu. A fost un simțământ profund de eliberare, care mi-a adus o mare bucurie în inimă.

„O prezență care nu judecă”, scria Henri J. M. Nouwen, este „una dintre cele mai frumoase roade ale unei vieți spirituale adânci.” Să ne rugăm – mai mult, să avem parte de acest har.

————–
(1) Conform DEX, a judeca= a) a-ți forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. ;b) A critica, a condamna, a mustra.