De ce cred că Dumnezeu există

De ce, se întreba scriitorul ateu Julian Barnes, fie că suntem credincioși sau nu, există o nevoie fundamentală de dreptate în noi şi speranţa că într-o zi „vom fi văzuţi cu adevărat, pe de-a-ntregul” şi aprobaţi, confirmaţi?
Pentru mine, tocmai acest simţământ acut al dreptăţii (credinţa că într-o zi se va face dreptate oricui) pe care noi, ca oameni îl avem, indiferent de convingerile noastre, este un argument puternic că trebuie să fie ceva mai mult decât dispariția pentru eternitate la moarte. Ideea unei Judecăţi de Apoi îmi apare în acest context ca fiind cu totul plauzibilă.

Mă gândesc apoi la milioanele de vieți netrăite ori trăite prea puțin, la milioanele de destine frânte la vârste fragede ori chiar în floarea vârstei. Oare totul să se încheie aici? Oare asta să fie numai simplă neșansă? Oare ăsta să fie numai un rezultat nefast al tăvălugului istoriei? (vezi marile genocide, de pildă) Nu, nu cred. Cred că toate aceste persoane au dreptul la a-și trăi viața la înaltul ei potențial. Or, lucrul acesta nu mai este posibil decât în cazul în care ar exista o compensare. Și mi-e clar că această compensare este posibilă numai prin Înviere.

Apoi, există un fapt care nu poate fi negat: existența răului. Or, răul ăsta trebuie contrabalansat cu ceva. Cu binele, cred. Vor spune unii: binele și răul sunt doar niște constructe lingvistice ori filosofice. Le voi răspunde: nu puteți nega realitatea, iar realitatea ne arată clar, nedisimulat, că binele și răul există, că adevărul și minciuna există, că frumosul și urâtul există etc. Cu alte cuvinte, că trăim într-o lume plină de dualități, de cele mai multe ori nuanțate.

Inevitabil, nevoia asta de contrabalansare a răului mă duce cu gândul la niște vorbe de-ale lui Eugen Ionescu: „…în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există și Dumnezeu…”
Nevoia noastră fundamentală de dreptate, viețile netrăite și existența răului, toate sunt pentru mine argumente că Dumnezeu există.

Advertisements

Călătorie în viitor

Astă-seară am călătorit în viitor. Cu Voyager 1. La o distanță de cel puțin 6 miliarde km de Pământ, dincolo de sistemul solar. Și-am privit cele 116 fotografii care zic cine suntem noi oamenii**. Și i-am ascultat pe Bach, Mozart și Beethoven. Și-am încercat să-mi imaginez ce impresie le vom face civilizațiilor extraterestre. În mod special cu cea de-a cincea parte a cvartetului de coarde nr. 13 (opus 130) al lui Beethoven*. Acum înțeleg de ce muzica clasică va rămâne pentru eternitate. Nu ne puteam duce în spațiu decât cu o muzică extra-terestră.

Referințe:

* https://www.youtube.com/watch?v=2p3L2Zm1-4Y

** https://www.youtube.com/watch?v=DpptII291aI

https://ro.wikipedia.org/wiki/Discul_de_Aur_de_pe_Voyager#Con.C8.9Binut

Spovedania unui ateu

Ion Aion face prin cartea asta ceea ce nu a făcut toată viața, cel puțin cât a fost preot: se spovedește. O spovedanie spusă din toți rărunchii și până la capăt. Pare că n-a lăsat nimic nerostit. Mi s-a părut că prin această spovedanie vrea să ne trezească pe toți la realitate, să ne zguduie toate temeliile, să ne spulbere toate iluziile…și să ne ajute să ne descoperim pe noi înșine. Căci da, cartea asta nu e numai despre el.

E o mărturisire făcută cu multă inteligență, umor, înțelepciune, cu un real talent în ale scriiturii, deși uneori autorul îmi pare cam slobod la gură (și gând). Cartea asta nu e pentru oricine, deși e pentru toți. Poate că autorul își va fi făcut iluzia asta. Dar nu, nu cred…e prea inteligent pentru a nu-și da seama că în realitate noi, cititorii săi, într-o proporție covârșitoare, ne vom continua viața (aproape) tot atât de nestingherit ca mai înainte.

Oricum ar fi, cine parcurge până la capăt Spovedania n-are cum să nu fie zguduit, măcar într-o mică măsură. Și ăsta mi se pare a fi marele merit al cărții, căci orice ne zguduie, ne transformă.

Referințe:

http://www.curteaveche.ro/spovedania-unui-preot-ateu.html

Viața trăită cum ar trebui

Ivan Ilici se afla pe patul de moarte, grav bolnav, iar noaptea „îl fulgerase gândul că, într-adevăr, toată viața lui, viața conștientă, nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie. Îi trecuse prin minte că ceea ce i se păruse o aberație, adică gândul că nu își trăise viața cum ar fi trebuit, s-ar putea să fie un adevăr. Și slujba, și felul în care își rânduise viața, și familia lui, și preocupările sociale și profesionale – era posibil ca toate acestea să fi fost false. Încercase să le apere în fața propriei sale conștiințe, dar brusc percepuse toată șubrezenia lor. De fapt, nu avea ce apăra. „Dar dacă lucrurile stau așa, își spusese, și eu plec din viață cu conștiința că am distrus tot ce mi-a fost dat, fără să pot îndrepta ceva, atunci ce e de făcut?”*

Întotdeauna mi s-a părut a fi cel mai tulburător lucru acela ca abia în pragul morții să ai o astfel de revelație. Eu nu cred că există om care să nu aibă regrete, însă a avea regrete majore la finalul vieții este cel puțin neliniștitor. Motivele de regret pot fi diverse: de la acela că nu ai îndrăznit să iubești pe cineva ori că nu ai putut să ierți o persoană, până la acela de a nu-ți fi depășit propria „zonă de confort” când vine vorba de a călători mai mult, de a învăța o meserie sau o limbă străină, de a avea curajul să-ți dai demisia de la o slujbă care te face nefericit(ă), de a porni o afacere, de a-ți urma vocația, de a-ți transforma visele în realitate etc. Cu alte cuvinte, să fi trăit în așa fel încât la final să ai cât mai puține regrete, să ai simțământul că viața ta a meritat trăită și că a fost ceea ce trebuia să fie. Un lucru e clar: aici nu există soluții de-a gata făcute. Viața trăită cum ar trebui e la fel de unică precum e fiecare individ.

Într-un fel, genul acesta de revelație mă duce cu gândul la Ziua Judecății de Apoi. Atunci, ni se spune în Noul Testament, orice om va fi judecat după vorbele și faptele lui. Și de aceea, pentru unii va fi o surpriză enormă când își vor descoperi falsul propriei vieți. (v. Matei 7:22; 25:31-46)
Ferice așadar de cine are parte de această revelație în timpul vieții, chiar și pe patul de moarte – căci și în ceasul al doisprezecelea se mai poate face ceva.

Referințe:

* Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Polirom, 2013.

Tăcerile lui Dumnezeu

Fie că vrem s-o recunoaștem sau nu, tăcerile lui Dumnezeu în viața noastră sunt mai multe decât ne-am dori. Ba mai mult, în cuvintele lui C. S. Lewis, uneori ni se trântește și ușa în nas. Ultimul film al lui Martin Scorseze, Silence, inspirat din romanul lui Shusaku Endo (Tăcere), are darul de a tulbura și mai mult firava noastră credință că undeva, acolo sus, Dumnezeu ne aude și ne răspunde. Filmul ilustrează foarte bine îndoielile pe care un om credincios și de bună-credință le are în fața suferinței.
Dialogul dintre părintele Ferreira și tânărul călugăr Rodriguez despre rugăciune și suferință e unul dintre cele mai profunde, însă în același timp și unul dintre cele mai tulburătoare din întreg filmul. Vorbind despre suferința creștinilor persecutați în Japonia secolului XVII, Ferreira vine cu o soluție de bun-simț:
„-Ce vei face pentru ei? Te vei ruga? Şi ce vei obţine în schimb? Mai multă suferinţă. Suferinţă pe care doar tu poţi s-o opreşti, nu Dumnezeu!” Da, acționând, omul poate opri suferința pe care o provoacă semenilor săi ori membrilor altor specii. Rugăciunea are meritul ei, însă este de cele mai multe ori ineficientă fără acțiune.
Pentru personajul principal, convingerea că totuși dincolo e Cineva care nu e insensibil la drama lui vine numai printr-un paradox: „Dar chiar dacă… Dumnezeu a fost tăcut întreaga mea viață, până astăzi, tot ceea ce fac, tot ceea ce am făcut, vorbește despre El. În tăcere Ți-am auzit vocea.”*

O fi tăcerea modalitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi? O fi acțiunea noastră modul lui Dumnezeu de a ne răspunde la propriile rugăciuni?

* „But even… if God had been silent my whole life to this very day, everything I do, everything I’ve done speaks of him. It was in the silence that I heard your voice.”

Referințe:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/tacere-5391/
http://www.imdb.com/title/tt0490215/?ref_=nv_sr_1

Rembrandt, despre invizibilul din noi și din lume

Autoportretele făcute în jurul vârstei de 30 de ani îl înfățișează pe Rembrandt ca pe o persoană dornică de faimă și adulație, extravagantă, iubitoare de lux, libertină și risipitoare. E binecunoscut faptul că pentru mulți ani una dintre preocupările majore ale renumitului artist olandez au fost banii. A câștigat o grămadă, însă a și cheltuit ori a pierdut foarte mulți din ei.
Ceea ce e mai puțin cunoscut publicului larg e faptul că după o scurtă perioadă de succes și bogăție, viața lui Rembrandt a fost plină de durere și tragedii. Într-o perioadă de numai șapte ani (1635-1642) i-au murit patru ființe dragi: fiul său Rumbartus, prima și a doua fiică (ambele pe nume Cornelia), apoi soția – Saskia-, pe care Rembrandt a iubit-o și admirat-o foarte mult). Nu i-a mai rămas decât Titus, fiul său de numai 9 luni.
Ulterior Rembrandt va mai fi în relație cu alte două femei: cu Geertje Dircx (bona lui Titus) – cu care va avea o relație tensionată și plină de nefericire, și cu Hendrickje Stoffels – cu care va avea o relație mai stabilă. În urma acestei ultime legături i se vor naște un fiu și o fiică (pe care o va numi tot Cornelia), însă fiul va muri la o vârstă fragedă.
Deși unii critici și colecționari au continuat să-l recunoască drept unul dintre marii pictori ai timpului său, problemele financiare ale lui Rembrandt au ajuns atât de mari în 1656 încât va intra în insolvență. Toate lucrările proprii, precum și cele ale altor artiști (pe care le colecționase), o mare colecție de artefacte, casa și mobila din Amsterdam îi sunt vândute în trei licitații (1657-1658).
În ultima decadă a vieții sale tragediile nu contenesc să-l lovească: îi mor atât Hendrickje – cu care se afla în relație la acel moment-, cât și fiul său Titus (acesta avea numai 26 de ani și se căsătorise de curând). Sărac și aproape singur (avându-le doar pe fiica sa Cornelia, pe fiica vitregă Magdalene van Loo și pe nepoata Titia), Rembrandt moare în 1669, la vârsta de 63 de ani.
De-a lungul vieții Rembrandt a avut o predilecție pentru personele în vârstă și le-a înfățișat în numeroase picturi. Există două astfel de picturi realizate spre sfârșitul vieții: Fiul risipitor (Prodigal son) și Simeon și pruncul Isus (Simeon and the Child Jesus) – cea din urmă rămânând neterminată. În ambele există câte o persoană în vârstă aproape oarbă.
Tatăl fiului risipitor și bătrânul Simeon „văd” ceea ce ochii fizici nu pot vedea: primul –durerile prin care a trecut fiul său, cel de-al doilea- suferința lui Isus și a mamei Lui. Într-un fel, cred că Rembrandt ne provoacă să privim lumea mult mai mult prin ochii lăuntrici. Într-o lume ca a noastră, unde vederea fizică are o așa mare importanță, Rembrandt ne spune să închidem ochii…și să privim. Să vedem astfel nevăzutul, invizibilul din noi și din lume.

——————-
Referințe:

Henri J. M. Nouwen, The return of the prodigal son, New York:Doubleday, 1992.