Viața trăită cum ar trebui

Ivan Ilici se afla pe patul de moarte, grav bolnav, iar noaptea „îl fulgerase gândul că, într-adevăr, toată viața lui, viața conștientă, nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie. Îi trecuse prin minte că ceea ce i se păruse o aberație, adică gândul că nu își trăise viața cum ar fi trebuit, s-ar putea să fie un adevăr. Și slujba, și felul în care își rânduise viața, și familia lui, și preocupările sociale și profesionale – era posibil ca toate acestea să fi fost false. Încercase să le apere în fața propriei sale conștiințe, dar brusc percepuse toată șubrezenia lor. De fapt, nu avea ce apăra. „Dar dacă lucrurile stau așa, își spusese, și eu plec din viață cu conștiința că am distrus tot ce mi-a fost dat, fără să pot îndrepta ceva, atunci ce e de făcut?”*

Întotdeauna mi s-a părut a fi cel mai tulburător lucru acela ca abia în pragul morții să ai o astfel de revelație. Eu nu cred că există om care să nu aibă regrete, însă a avea regrete majore la finalul vieții este cel puțin neliniștitor. Motivele de regret pot fi diverse: de la acela că nu ai îndrăznit să iubești pe cineva ori că nu ai putut să ierți o persoană, până la acela de a nu-ți fi depășit propria „zonă de confort” când vine vorba de a călători mai mult, de a învăța o meserie sau o limbă străină, de a avea curajul să-ți dai demisia de la o slujbă care te face nefericit(ă), de a porni o afacere, de a-ți urma vocația, de a-ți transforma visele în realitate etc. Cu alte cuvinte, să fi trăit în așa fel încât la final să ai cât mai puține regrete, să ai simțământul că viața ta a meritat trăită și că a fost ceea ce trebuia să fie. Un lucru e clar: aici nu există soluții de-a gata făcute. Viața trăită cum ar trebui e la fel de unică precum e fiecare individ.

Într-un fel, genul acesta de revelație mă duce cu gândul la Ziua Judecății de Apoi. Atunci, ni se spune în Noul Testament, orice om va fi judecat după vorbele și faptele lui. Și de aceea, pentru unii va fi o surpriză enormă când își vor descoperi falsul propriei vieți. (v. Matei 7:22; 25:31-46)
Ferice așadar de cine are parte de această revelație în timpul vieții, chiar și pe patul de moarte – căci și în ceasul al doisprezecelea se mai poate face ceva.

Referințe:

* Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Polirom, 2013.

Tăcerile lui Dumnezeu

Fie că vrem s-o recunoaștem sau nu, tăcerile lui Dumnezeu în viața noastră sunt mai multe decât ne-am dori. Ba mai mult, în cuvintele lui C. S. Lewis, uneori ni se trântește și ușa în nas. Ultimul film al lui Martin Scorseze, Silence, inspirat din romanul lui Shusaku Endo (Tăcere), are darul de a tulbura și mai mult firava noastră credință că undeva, acolo sus, Dumnezeu ne aude și ne răspunde. Filmul ilustrează foarte bine îndoielile pe care un om credincios și de bună-credință le are în fața suferinței.
Dialogul dintre părintele Ferreira și tânărul călugăr Rodriguez despre rugăciune și suferință e unul dintre cele mai profunde, însă în același timp și unul dintre cele mai tulburătoare din întreg filmul. Vorbind despre suferința creștinilor persecutați în Japonia secolului XVII, Ferreira vine cu o soluție de bun-simț:
„-Ce vei face pentru ei? Te vei ruga? Şi ce vei obţine în schimb? Mai multă suferinţă. Suferinţă pe care doar tu poţi s-o opreşti, nu Dumnezeu!” Da, acționând, omul poate opri suferința pe care o provoacă semenilor săi ori membrilor altor specii. Rugăciunea are meritul ei, însă este de cele mai multe ori ineficientă fără acțiune.
Pentru personajul principal, convingerea că totuși dincolo e Cineva care nu e insensibil la drama lui vine numai printr-un paradox: „Dar chiar dacă… Dumnezeu a fost tăcut întreaga mea viață, până astăzi, tot ceea ce fac, tot ceea ce am făcut, vorbește despre El. În tăcere Ți-am auzit vocea.”*

O fi tăcerea modalitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi? O fi acțiunea noastră modul lui Dumnezeu de a ne răspunde la propriile rugăciuni?

* „But even… if God had been silent my whole life to this very day, everything I do, everything I’ve done speaks of him. It was in the silence that I heard your voice.”

Referințe:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/tacere-5391/
http://www.imdb.com/title/tt0490215/?ref_=nv_sr_1

Rembrandt, despre invizibilul din noi și din lume

Autoportretele făcute în jurul vârstei de 30 de ani îl înfățișează pe Rembrandt ca pe o persoană dornică de faimă și adulație, extravagantă, iubitoare de lux, libertină și risipitoare. E binecunoscut faptul că pentru mulți ani una dintre preocupările majore ale renumitului artist olandez au fost banii. A câștigat o grămadă, însă a și cheltuit ori a pierdut foarte mulți din ei.
Ceea ce e mai puțin cunoscut publicului larg e faptul că după o scurtă perioadă de succes și bogăție, viața lui Rembrandt a fost plină de durere și tragedii. Într-o perioadă de numai șapte ani (1635-1642) i-au murit patru ființe dragi: fiul său Rumbartus, prima și a doua fiică (ambele pe nume Cornelia), apoi soția – Saskia-, pe care Rembrandt a iubit-o și admirat-o foarte mult). Nu i-a mai rămas decât Titus, fiul său de numai 9 luni.
Ulterior Rembrandt va mai fi în relație cu alte două femei: cu Geertje Dircx (bona lui Titus) – cu care va avea o relație tensionată și plină de nefericire, și cu Hendrickje Stoffels – cu care va avea o relație mai stabilă. În urma acestei ultime legături i se vor naște un fiu și o fiică (pe care o va numi tot Cornelia), însă fiul va muri la o vârstă fragedă.
Deși unii critici și colecționari au continuat să-l recunoască drept unul dintre marii pictori ai timpului său, problemele financiare ale lui Rembrandt au ajuns atât de mari în 1656 încât va intra în insolvență. Toate lucrările proprii, precum și cele ale altor artiști (pe care le colecționase), o mare colecție de artefacte, casa și mobila din Amsterdam îi sunt vândute în trei licitații (1657-1658).
În ultima decadă a vieții sale tragediile nu contenesc să-l lovească: îi mor atât Hendrickje – cu care se afla în relație la acel moment-, cât și fiul său Titus (acesta avea numai 26 de ani și se căsătorise de curând). Sărac și aproape singur (avându-le doar pe fiica sa Cornelia, pe fiica vitregă Magdalene van Loo și pe nepoata Titia), Rembrandt moare în 1669, la vârsta de 63 de ani.
De-a lungul vieții Rembrandt a avut o predilecție pentru personele în vârstă și le-a înfățișat în numeroase picturi. Există două astfel de picturi realizate spre sfârșitul vieții: Fiul risipitor (Prodigal son) și Simeon și pruncul Isus (Simeon and the Child Jesus) – cea din urmă rămânând neterminată. În ambele există câte o persoană în vârstă aproape oarbă.
Tatăl fiului risipitor și bătrânul Simeon „văd” ceea ce ochii fizici nu pot vedea: primul –durerile prin care a trecut fiul său, cel de-al doilea- suferința lui Isus și a mamei Lui. Într-un fel, cred că Rembrandt ne provoacă să privim lumea mult mai mult prin ochii lăuntrici. Într-o lume ca a noastră, unde vederea fizică are o așa mare importanță, Rembrandt ne spune să închidem ochii…și să privim. Să vedem astfel nevăzutul, invizibilul din noi și din lume.

——————-
Referințe:

Henri J. M. Nouwen, The return of the prodigal son, New York:Doubleday, 1992.

A nu judeca

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1)
Probabil că acesta este una dintre cele mai dificile și controversate afirmații pe care Isus le-a făcut vreodată. E foarte greu să nu judeci pe nimeni, niciodată.(1) Viața ne poartă prin atâtea și atâtea situații, dileme, probleme etc. M-am întrebat uneori ce a vrut să zică Isus prin această afirmație și cel mai bun răspuns pe care mi l-am putut da a fost acesta: Nu judeca pe nimeni deoarece nu cunoști nici o persoană în modul profund în care Dumnezeu o cunoaște, și nu cunoști nici motivațiile faptelor sale, istoria sa, luptele sale lăuntrice etc. Vei putea să o judeci numai dacă vei cunoaște toate acestea. Însă atunci când vei ajunge să cunoști toate acestea, nu o vei mai judeca. O vei iubi.

Însuși Isus, care cunoștea inimile oamenilor (Ioan 2:25: “Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.”) , nu-i judeca. (Ioan 8:15: „Eu nu judec pe nimeni.”)
Am experimentat de câteva ori în viață acest simțământ, când nu am judecat pe nimeni, când am privit orice persoană cu deplină înțelegere, când am lăsat toată judecata în mâna lui Dumnezeu. A fost un simțământ profund de eliberare, care mi-a adus o mare bucurie în inimă.

„O prezență care nu judecă”, scria Henri J. M. Nouwen, este „una dintre cele mai frumoase roade ale unei vieți spirituale adânci.” Să ne rugăm – mai mult, să avem parte de acest har.

————–
(1) Conform DEX, a judeca= a) a-ți forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. ;b) A critica, a condamna, a mustra.

Ce m-a învățat Ingmar Bergman despre dragoste

Nu am văzut decât foarte puține filme de Ingmar Bergman, însă de fiecare dată am fost foarte impresionat de profunzimea lor. Bergman și-a scris pentru cea mai mare parte din filme și scenariile, lucru care nu poate decât să mă bucure. De ce? Deoarece toate filmele lui (vorbesc despre cele pe care le-am văzut) au dialoguri profunde, filosofice (cu precădere existențialiste) și aduc în prim-plan teme cu adevărat importante. În Through a Glass Darkly (Ca într-o oglindă), tema cu care își încheie într-un mod splendid filmul este cea a iubirii. Filmul are numai patru personaje: David (tatăl), Minus (fiul), Karin (fiica) și Martin (ginerele, soțul lui Karin), deci e unul minimalist.

Minus este un adolescent frustrat de faptul că nu reușește să comunice într-un mod autentic cu tatăl său. Sora lui, Karin, e schizofrenică și tocmai revenise de la un tratament psihiatric. La un moment dat cei din familie sunt nevoiți să o retrimită la tratament deoarece crizele de schizofrenie reveniseră cu putere. În contextul acesta, spre finalul filmului, are loc dialogul dintre tată și fiu.

Minus simte că lumea lui se prăbușește (din cauza a ceea ce i se întâmplă lui Karin, dar mai e și un motiv ce ține de atracția lui sexuală –reprimată- față de aceasta). Tatăl îi spune că va depăși problemele cu care se confruntă dacă va avea ceva de care să se prindă. Și apoi îi împărtășește din experiența lui de viață, care nu fusese tocmai una fericită (la un moment dat încercase chiar să se sinucidă – lucru pe care îl aflăm mai înainte de dialog). Ceea ce l-a ajutat să reziste durității realității, îi mai spune, a fost descoperirea că dragostea există cu adevărat în lumea noastră, în numeroase feluri și chipuri, că nu e doar un concept fără substanță, care sună frumos și nu are nici o acoperire. Că dragostea însăși e un argument pentru existența lui Dumnezeu ori e chiar ceea ce noi oamenii numim Dumnezeu, asta nu o poate ști cu certitudine. Însă ceea ce știe e faptul că dragostea este reală. Că ea i-a umplut goliciunea sufletească și i-a transformat deznădejdea într-o dorință puternică de a trăi.

Dacă e așa cum spui, îi răspunde fiul, de vreme ce o iubim, asta înseamnă următoarele: Karin e înconjurată de prezența lui Dumnezeu. O va putea ajuta lucrul acesta? mai întreabă Minus. Tatăl îi răspunde cu convingere că da. Aceasta este cea de-a doua idee profundă despre dragoste pe care Bergman o aduce în discuție: că atunci când iubim într-un mod autentic o persoană, o înconjurăm cu prezența lui Dumnezeu. Ba mai mult, că atunci când o iubim așa, i-L revelăm.
Ultima scenă îl prezintă pe fiu, rămas singur și vizibil emoționat, exclamând: “Tata mi-a vorbit!” Era pentru prima oară când tatăl îi vorbise cu adevărat.

Referințe:

1. http://www.imdb.com/title/tt0055499/?ref_=nv_sr_1

2. Dialogul

Minus: – Dad…
– I’m scared, Dad!
– I sat in the wreck, holding Karin, when reality cracked.
– Do you understand what I mean?
Father: -I understand.
Minus: -Reality… cracked, and I fell out.
-It’s like in dreams…
-Anything can happen.
-Anything!
Father: -I know.
Minus: -I can’t live in this new world.
Father: -Yes, you can. But you have to have something to hold on to.
Minus: -What would that be – a god?
-Give me a proof of God!
– You can’t.
Father: – Yes, I can.
-But you have to listen carefully.
Minus: -Yes… I need to listen.
Father: -I can only give you an indication of my own hope.
-It’s knowing that love exists for real in the human world.
Minus: – A special kind of love, I suppose?
Father: – All kinds, Minus.
-The highest and the lowest, the most ridiculous and the most sublime.
-All kinds.
Minus: – The longing for love?
Father: – Longing and denial.
-Doubt and faith.
Minus: -So love is the proof?
Father: -I don’t know whether love is proof of God’s existence, or if love is God.
Minus: -For you, love and God are the same?
Father: -I rest my emptiness and dirty hopelessness in that thought.
Minus: -Tell me more, Dad!
Father: -Suddenly the emptiness turns into abundance and hopelessness into life.
-It’s like a reprieve, Minus…from a sentence of death.
Minus: -Dad… if it is as you say, then Karin is surrounded by God,since we love her.
-Could that help her?
Father: -I believe so.
Minus: – Dad?
– Would you mind if I go for a run?
Father: -Run off. I’ll make dinner.
-See you in an hour.
Minus: -Dad talked to me!

A fi buni cu cei răi

Probabil că nimic altceva din Noul Testament nu e mai provocator pentru creştini decât celebra ‘Predică de pe Munte’ a lui Isus. Şi mă voi referi aici la condiţiile care ni se cer pentru a fi numiţi fiii Tatălui ceresc: iubiţi-vă vrăjmaşii, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei care vă oprimă sau persecută, ori pentru cei care se poartă rău cu voi, iar dacă cineva vă loveşte peste un obraz, să i-l întoarceţi şi pe celălalt, daţi cu împrumut cuiva de la care nu mai nădăjduiţi să căpătaţi înapoi…(Matei 5: 38-48; Luca 6: 27-36)

Lucruri imposibile! am zice, la o primă vedere. Dar oare ne-ar cere Dumnezeu să facem toate acestea fără ca El să ne fie pildă?
Dacă privesc la viaţa lui Isus,aşa cum apare descrisă în mod special în Evanghelii, apoi în întreg Noul Testament, pot spune fără nici o ezitare că El a trăit întocmai cu cele rostite. Ni se mai spune că Dumnezeu e bun şi cu cei răi şi cu cei buni şi că le dă soare, că face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Modul Lui nediscriminatoriu de a se raporta la oameni e ceea ce ni se cere şi nouă. Căci dacă am face bine ori ne-am purta bine numai cu cei buni şi recunoscători, cu ce am fi diferiţi faţă de cei răi? Şi păcătoşii fac la fel între ei, ne spune apostolul Luca.

Aşadar, pentru a fi numiţi fii ai Tatălui ceresc ni se cere lucrul cel mai greu cu putinţă: să fim buni cu cei răi.
Pentru mine, a fi bun cu cineva rău nu înseamnă să-i aprob comportamentul. Din contră, dezaprob comportamentul care instigă la ură, răutate, violenţă, abuz etc. A fi bun cu cineva rău înseamnă a fi bun cu el în calitatea sa de fiinţă umană. La asta cred că ne cheamă Isus prin Predica de pe Munte. Şi fiind bun cu cineva rău nu numai că i-L revelez pe Dumnezeu care e în mine, dar îl pot ajuta de asemenea să-L descopere pe acelaşi Dumnezeu care este în el (însă pe care, orbit fiind de rău, nu-L mai poate vedea). Iar întâlnirea aceasta, dintre Dumnezeu care e în mine şi Dumnezeu care e în acea persoană e cea care ne face să fim din nou fraţi, şi implicit fii ai Tatălui ceresc*. Ni se cere să fim buni cu cei răi deoarece e singura modalitate ca binele să triumfe. Un răspuns asemănător(rău pentru rău) nu va schimba în bine pe nimeni, niciodată.
Fi-vom dispuşi să trăim cum ne-a spus Isus?

*Am preluat această idee, într-o anumită măsură, de la Simone Weil (vezi cartea Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, apărută cu mai mulţi ani în urmă la Humanitas).