Spovedania unui ateu

Ion Aion face prin cartea asta ceea ce nu a făcut toată viața, cel puțin cât a fost preot: se spovedește. O spovedanie spusă din toți rărunchii și până la capăt. Pare că n-a lăsat nimic nerostit. Mi s-a părut că prin această spovedanie vrea să ne trezească pe toți la realitate, să ne zguduie toate temeliile, să ne spulbere toate iluziile…și să ne ajute să ne descoperim pe noi înșine. Căci da, cartea asta nu e numai despre el.

E o mărturisire făcută cu multă inteligență, umor, înțelepciune, cu un real talent în ale scriiturii, deși uneori autorul îmi pare cam slobod la gură (și gând). Cartea asta nu e pentru oricine, deși e pentru toți. Poate că autorul își va fi făcut iluzia asta. Dar nu, nu cred…e prea inteligent pentru a nu-și da seama că în realitate noi, cititorii săi, într-o proporție covârșitoare, ne vom continua viața (aproape) tot atât de nestingherit ca mai înainte.

Oricum ar fi, cine parcurge până la capăt Spovedania n-are cum să nu fie zguduit, măcar într-o mică măsură. Și ăsta mi se pare a fi marele merit al cărții, căci orice ne zguduie, ne transformă.

Referințe:

http://www.curteaveche.ro/spovedania-unui-preot-ateu.html

Pâine pentru drum

Henri J. M. Nouwen este un nume de referință în domeniul spiritualității creștine, totuși prea puțin cunoscut în țara noastră. În general se consideră că au fost trei autori care au avut o influență majoră în SUA secolului XX, în domeniul spiritualității creștine: C. S. Lewis, Thomas Merton și Henri J. M. Nouwen. Născut în Olanda, Henri J. M. Nouwen (1932-1996) va studia teologia și psihologia și se va dedica preoției (confesiunea romano-catolică), profesoratului și scrisului. Cea mai mare parte a vieții și-o va petrece în SUA, unde va fi profesor la renumitele universități Notre Dame, Yale și Harvard. În ultimii 10 ani ai vieții s-a retras în comunitatea L’Arche de lângă Toronto (fondată de Jean Vanier și prezentă astăzi în peste 100 de țări ale lumii), unde a avut grijă de persoane cu dizabilități fizice și mentale grave.

Dintre cărțile pe care le-a scris (39 la număr) au fost traduse până acum în limba română numai trei: The return of the prodigal son (trad. rom. Întoarcerea fiului risipitor, Humanitas, 2017), Behold the beauty of the Lord: praying with icons (trad. rom. Frumusețea Domnului: rugăciunea cu icoane, Editura Presa Bună, Iași, 2001) și Bread for the journey (trad. rom. Pâine pentru drum, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2014). Despre ultima dintre ele, pe care am avut privilegiul de a o traduce, aș vrea să vă împărtășesc câteva impresii în rândurile care urmează.

M-au atras simplitatea, profunzimea, inteligența și pasiunea pentru a trăi o viață pentru Cristos și semeni, ale autorului, – calități pe care le-am descoperit citindu-i o mare parte din cărți și biografia. Pâine pentru drum este alcătuită din mici reflecții pe diferite teme din sfera spiritualității, câte una pentru fiecare zi a anului. De regulă avem nevoie de timp pentru a transpune în experiența noastră cotidiană înțelegerea pe care am dobândit-o asupra unor chestiuni spirituale, așa că recomand o citire zilnică atentă, reflexivă, fără grabă, a meditației pentru acea zi.

Un alt lucru pe care l-am apreciat a fost acela că autorul e plin de compasiune pentru tot ceea ce este vulnerabil, frânt, căzut, păcătos. Unul dintre punctele forte ale cărții cred că e acela de a ne provoca la trăirea unei vieți în care să nu judecăm pe absolut nimeni și să fim îndurători cu cei care (ne) greșesc. Suntem în felul acesta provocați să imităm modelul lui Cristos, ceea ce însemnă – în cuvintele autorului – să ne trăim viața într-un mod la fel de autentic precum a făcut-o El.

Henri J. M. Nouwen a fost un om complex, foarte talentat, însă sfâșiat permanent de o anumită ambivalență pe care s-a străduit toată viața să o armonizeze. Lucrul acesta l-am înțeles mai bine citind în urmă cu câțiva ani excelenta biografie pe care a scris-o Michael Ford (Wounded Prophet: A portrait of Henri J. M. Nouwen). În Pâine pentru drum transpar, pentru cine cunoaște mai bine viața autorului, unele dintre luptele lui personale. Mi se pare totuși încurajator că exemplul lui Henri îi poate ajuta pe laici să înțeleagă că o mare parte din cler se confruntă cu mari dificultăți și probleme (psihice, fizice, spirituale ori de altă natură). Nimeni nu e scutit de ele, indiferent de poziția socială ori de „înălțimea spirituală” la care a ajuns. Tind să cred că toți cei pe care îi considerăm cei mai „avansați” spiritual dintre noi sunt și cei mai încercați, ispitiți etc.

Mi-a mai plăcut și caracterul practic al cărții. Mi se pare că e un jurnal de înțelepciune și credință care poate fi de mare ajutor în zbuciumul cotidianului. Meditațiile pe care le propune pot deveni în felul acesta mici oaze, menite să ne ajute să trecem cu bine „pustiul” zilei, și de ce nu, al vieții.

—————-

Cartea poate fi comandată la adresa: http://galaxiagutenberg.ro/Paine-pentru-drum

O capodoperă a literaturii contemporane: Laur

Laur mi s-a părut cel mai frumos roman pe care l-am citit vreodată. E romanul pe care îmi doresc să-l fi scris eu… Evgheni Vodolazkin e fără îndoială foarte talentat, cu o „scriitură de o simplitate rafinată”, care trece cu ușurință în acest roman „de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil și o sensibilitate cuceritoare…Ne oferă o carte de o mare frumusețe și profunzime…și ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numește ’roman neistoric’ ”(descrierea aparține editurii Humanitas). Apărut în 2012, romanul a primit în 2013 cel mai important premiu literar din Rusia. A fost tradus pentru prima oară în limba română (amănunt care nu poate decât să mă bucure) în 2014, apoi în peste 20 de limbi. A primit numeroase cronici elogioase, atât în România, cât și la nivel internațional.

Am trăit o continuă încântare citindu-l, și nu de puține ori această carte excepțională a reușit să-mi fure lacrimi în colțul ochilor. M-au încântat în primul rând imagistica și metaforele pe care Evgheni Vodolazkin le folosește pentru a exprima Frumosul, senzațiile pe care reușește să le descrie cu o ușurință incredibilă, profunzimea ideilor despre om și lume, și viață, și moarte, și timp, și veșnicie, ș.a.m.d.

Povestea se petrece undeva în secolul XV, însă autorul face din când în când trimiteri la viitor (are inserții cu evenimente petrecute în secolul XIX ori XX, amplasate în povestea generală într-un mod genial). Personajul principal e unul complex. E, pe rând: vraci, nebun sfânt, pelerin și călugăr. Romanul e plin de meditații profunde despre viață și lumea în care trăim, dar și despre viața viitoare și lumea divină. De pildă: Nu există nimic ireparabil pe lumea asta. Ori: totul este unic și irepetabil.

Și-aș putea să mai spun multe, dar poate că nimic nu este mai important acum decât să vă încurajez să-l citiți cât mai grabnic și să vă lăsați încântați la rându-vă…Pentru că veți fi, știu deja asta.

Referințe:

http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/laur

Îndurare aspră

Pot spune fără nici o ezitare că Îndurare aspră (1), cartea lui Sheldon Vanauken, este o bijuterie literară şi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată. Autorul a fost recompensat în 1980 pentru scrierea ei cu prestigiosul premiu acordat în Statele Unite, National Book Award (la categoria Religion/Inspiration).

M-a impresionat foarte mult povestea de dragoste cu totul neobişnuită dintre Sheldon şi Jean (cu al său nume de alint Davy). Ambii născuţi în acelaşi an (1914) la doar 10 zile diferenţă, se vor îndrăgosti unul de celălalt de la prima întâlnire. La 23 de ani se vor căsători în secret şi vor face un jurământ pe care îl vor numi „Strălucitoarea Barieră”. Legământul presupunea ca ei să împărtăşească absolut totul în viaţă (hobby-uri, prieteni, muncă, studii etc.), într-o încercare de a fi şi de a rămâne atât de uniţi încât nimic să nu-i despartă vreodată. Aşa vor ajunge, de pildă, să studieze împreună, la Yale apoi la Oxford. Cel din urmă va fi un loc special pentru ei: aici se vor converti de la agnosticism la creştinism, vor trăi într-o atmosferă de efervescenţă intelectuală, îşi vor face mulţi prieteni şi tot aici îl vor cunoaşte şi pe C. S. Lewis, cu care vor deveni foarte buni prieteni.

Spirite pline de pasiune pentru artă şi viaţă, aventuriere, înainte de a ajunge la Oxford, Sheldon şi Davy vor petrece câţiva ani navigând pe mare cu o barcă pe care au botezat-o Grey Goose. Sheldon era pasionat şi de pilotaj (chiar a avut la un moment dat un avion de mici dimensiuni), iar Davy era o muziciană desăvârşită. Cartea abundă de poezie de calitate şi de pasaje care denotă multă eleganţă a scriiturii şi profunzime intelectuală. Căsătoria fericită a soţilor Sheldon va dura numai 17 ani, căci la numai 39 de ani Davy va fi diagnosticată cu o boală incurabilă, iar un an mai târziu se va stinge din viaţă.

Într-un fel, tragedia prin care va trece Sheldon e foarte asemănătoare cu cea a lui C.S. Lewis: ambii îşi vor pierde soţiile în urma unor boli incurabile. Şi ambii vor scrie despre pierderea lor. Aceste tragedii îi vor face să-şi analizeze durerea survenită în urma pierderii în două cărţi tulburătoare şi cu totul remarcabile (C.S. Lewis, Anatomia unei dureri [eng. A Grief Observed], Sheldon Vanauken, Îndurare aspră [eng. A Severe Mercy]).

Până la urmă, de ce „îndurare aspră”? E practic expresia paradoxală prin care Sheldon (preluând aceste vorbe de la C.S. Lewis) a descris pierderea lui Davy, văzută ca un act de îndurare din partea lui Dumnezeu, însă şi ca o experienţă foarte dureroasă.

Deşi sunt conştient că fiecare pierdere a unei fiinţe iubite e unică, experienţa pierderii e una universală. Într-o zi va fi, poate, rândul nostru.

———-
(1) http://kerigma.ro/carti.php?detalii=21929

Privind soarele în faţă

În această carte foarte dătătoare de speranţă şi elan (cu sensul de însufleţire creatoare), psihoterapeutul american Irvin Yalom ne învaţă cum să ne confruntăm temerea faţă de moarte şi să găsim soluţii la aceasta. Aş mai recomanda încă alte două cărţi tot pe această temă, despre care am mai vorbit: Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor? şi Julian Barnes, Nimicul de temut. Această triadă mi-a fost de mare ajutor, şi asta pentru că fiecare oferă un anume tip de răspuns la anxietatea în faţa morţii. Cartea lui Cullmann se concentrează pe consolarea religioasă, soluţia oferită de Barnes e una nihilistă iar abordarea lui Yalom e existenţialistă.
Mi-a plăcut mult la Yalom pasiunea sa pentru viaţă, încercarea sa de a ne provoca să ne trăim viaţa la întregul potenţial, să preţuim fiecare moment, să ne bucurăm cu adevărat de existenţă. Sentimentul vieţii netrăite e probabil unul dintre motivele cele mai întâlnite la cei care se confruntă cu anxietatea morţii. Se pare că relaţia dintre cele două e următoarea: cu cât sunt mai mari regretele că nu ne-am trăit viaţa, cu atât se măreşte şi anxietatea în faţa morţii. Şi invers: cu cât avem simţământul că viaţa noastră a fost trăită fără rest, cu atât e mai mică sau chiar inexistentă anxietatea privitoare la moarte.
Deşi este ateu, trebuie să recunosc că e remarcabil modul în care vede viaţa. Am sesizat la el acel „ceva” care lipseşte din păcate multor credincioşi: bucuria lui „a fi”, aici şi acum.
Îmi amintesc de ceva asemănător când am citit mai demult un interviu luat soţiei lui Carl Sagan, Ann Druyan. Ambii erau convinşi că după moarte nu mai este nimic, că totul se rezumă la existenţa pământeană, aşa că au trăit cei 15 ani ai căsniciei cu convingerea că timpul ce li s-a dat e limitat şi prin urmare ar trebui să depună toate eforturile ca aceşti ani să fie unii cât mai fericiţi.
Yalom pune accent printre altele pe ideile unor mari gânditori precum Epicur, Nietzsche, Schopenhauer etc., în încercarea de a oferi un răspuns anxietăţii morţii. Eu spun că reuşeşte destul de bine prin modul cum pune problema, să tempereze şi chiar să vindece această anxietate.
Convingerea autorului e că „o confruntare cu moartea produce anxietate, dar are şi potenţialul de a îmbogăţi semnificativ viaţa”. Exact pe ultima parte se concentrează Yalom: cum să ne ajute să privim moartea în faţă şi să ne îmbogăţim viaţa în urma acestei înfruntări.
Ar fi multe, multe idei deosebite pe care le-am descoperit, însă aş vrea să vă las să le descoperiţi în mod personal. Un lucru e cert: cele câteva ore petrecute citind cartea lui Yalom vor fi unele dintre cele mai bine folosite ore din viaţa voastră.

Demonul amiezii: o anatomie a depresiei

„Cele mai grele momente ne fac cine suntem” şi „Este obligaţia ta să găseşti partea frumoasă a vieţii”, sunt frazele care mi-au atras atenţia atunci când am aflat pentru prima oară de Andrew Solomon, citind un interviu(1). Ceva îmi spunea încă de atunci că Demonul amiezii: o anatomie a depresiei(2) este o carte de calitate. A fost însă nevoie de aproape jumătate de an până când am avut posibilitatea şi timpul necesar să o citesc.
Cartea e un amestec de autobiografie, literatură, psihologie, neurobiologie, reflecţii filosofice, istorie orală (interviuri) transformată în poveşti de viaţă. Am citit-o cu mare interes, dar nu a fost deloc o lectură facilă. A scrie despre depresie e dureros, spunea autorul. Simţământul meu e că a citi despre depresie este la fel de dureros. Andrew Solomon a trecut el însuşi prin depresie, deci vorbeşte din experienţă. Se pare că a fost nevoie de o muncă titanică (documentarea şi scrierea cărţii a durat 7 ani), şi a fost ajutat de numeroase persoane pentru a duce la bun sfârşit proiectul. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă că numai transcrierea sutelor de interviuri pe care le-a luat persoanelor care s-au confruntat cu depresia sau altor persoane (medici, politicieni, oameni de ştiinţă etc) a necesitat mai bine de 10 000 de pagini!
Impresia mea e că abordarea autorului e una aproape exhaustivă. Nimic pare că nu a scăpat cercetării. De la o istorie a depresiei până la tratamente, de la sinucidere până la rolul jucat de politică, de la cum înţeleg evoluţioniştii depresia până la cum sunt afectate de această boală diverse categorii de populaţie etc. Depresia este o boală care afectează aproximativ 25% din populaţia lumii, un procent destul de mare în opinia mea. E o boală care există de când lumea, doar conceptul de depresie e unul modern.
Ce am înţeles, mai bine poate decât oricând, a fost complexitatea fiinţei umane şi mai ales a creierului. „Singurul lucru pe care îl găsim la fel de misterios ca spaţiul cosmic e creierul uman” afirma Andrew Solomon în savurosul dialog(3) purtat cu Cătălin Ştefănescu.
Au fost numeroase pasaje din carte care mi-au plăcut mult şi pe care le consider profunde. O să dau nişte exemple: „Boala psihică dezvăluie adesea latura urâtă a cuiva. Nu face din acea persoană una cu totul nouă. Uneori, latura urâtă e vrednică de milă…alteori…e brutală şi crudă. Boala aduce la lumină realităţile dureroase pe care cei mai mulţi dintre oameni le învăluie în beznă. Depresia accentuează caracterul. Până la urmă, cred că pe oamenii buni îi face mai buni; pe cei răi îi face mai răi. Poate să ne anihileze simţul proporţiilor şi să ne dea fantezii paranoide şi un fals sentiment de neajutorare; e însă şi o fereastră către adevăr.”(p. 541)
„Unii oameni suferă de o depresie uşoară, care-i reduce la neputinţă; alţii au depresie majoră, şi totuşi reuşesc să realizeze ceva în viaţă.” (p. 542)
„Cel mai important lucru pe care trebuie să-l avem în minte în timpul unei depresii este acesta: timpul n-o să-l căpătăm înapoi. El nu e însăilat la sfârşitul vieţii noastre, ca să compenseze anii dezastrului. Oricât timp ar înghiţi depresia, el dispare pe vecie. Minutele care trec cât trăim boala sunt minute pe care nu le vom mai avea niciodată. Oricât de rău ne-ar fi, trebuie să facem tot ce ne stă în puteri ca să trăim mai departe, chiar dacă tot ce putem face pe moment este să respirăm. Trebuie să aşteptăm să treacă şi să umplem cât mai bine timpul de aşteptare. Acesta e sfatul meu important pentru oamenii depresivi. Rămâneţi conectaţi la timpul dumneavoastră; nu vă doriţi să vă treacă viaţa. Până şi minutele în care simţiţi că o să explodaţi sunt minute din viaţa voastră, şi n-o să le mai trăiţi niciodată.” (pp. 542-543)
„Oamenii care au trecut printr-o depresie şi s-au stabilizat au adesea o sensibilitate mai mare la bucuria existenţei de zi cu zi. Sunt apţi pentru un fel de extaz gata să se declanşeze şi pentru o vie preţuire a tot ceea ce e bun în viaţa lor.” (p. 548)
„Foarte multă lume m-a întrebat ce să facă pentru prieteni şi rude care suferă de depresie, iar răspunsul meu este, de fapt, simplu: să le reducă izolarea. Să facă asta la o cană de ceai, sau în discuţii îndelungate, sau stând în tăcere într-o cameră alăturată, sau în orice fel se potriveşte acelei situaţii- dar s-o facă. Şi s-o facă din toată inima.” (pp. 550-551)
„Nu putem alege dacă să fim – sau nu – depresivi şi nu putem alege când sau cum să ne simţim mai bine, dar putem alege ce să facem cu depresia, mai ales când ieşim din ea. Unii ies pentru puţin timp şi ştiu că o să se tot întoarcă. Când sunt însă afară, încearcă să-şi folosească experienţa acumulată privitoare la depresie, ca să-şi facă viaţa mai bogată şi mai frumoasă. Pentru alţii, depresia nu-i altceva decât o suferinţă ce cuprinde totul; nu se aleg cu nimic din ea. Oamenii depresivi ar putea face bine să caute mijloace ca această experienţă să-i poată duce, post-factum, la abordarea înţeleaptă a lucrurilor.” (p. 551)
„Chiar în cea mai deznădăjduită întrebare a depresivului – „De ce?” sau „De ce eu?” – se află germenii examenului de conştiinţă, proces care, de obicei, e rodnic.” (pp. 552-553)
„Anumite feluri de adversitate au o mare valoare. Nici unul dintre noi n-ar alege să înveţe în acest fel: necazul e neplăcut. Doresc cu înfocare o viaţă uşoară şi aş face – cum am şi făcut – compromisuri considerabile în căutarea ei. Dar am descoperit că există lucruri de făcut cu acel dat pe care mi l-a sortit viaţa, că există valori ce pot fi găsite acolo, cel puţin când nu eşti în faza cea mai acută.” (p. 553).
Toate aceste citate sunt din ultimul capitol al cărţii, intitulat sugestiv „Speranţa”. Coincidenţă sau nu, am început să citesc cartea aceasta pe 11 noiembrie, când în numeroase zone ale ţării, inclusiv în cea în care locuiesc, soarele a fost văzut pentru ultima oară pentru următoarea lună de zile! (un fenomen asemănător a avut loc în România în anul 1983) Era 12 decembrie când am terminat-o, încântat că soarele şi-a făcut din nou apariţia.
În speranţa că v-am provocat să porniţi în această temerară călătorie – a cunoaşterii a ceea ce înseamnă cu adevărat depresia-, nu-mi rămâne de făcut decât să v-aştept să o încheiaţi şi voi, şi să-mi împărtăşiţi cum vi s-a părut.

——————————————————–
(1) http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitorul-andrew-solomon-a-fost-agonie-scriu-despre-depresie-1_53ad4a990d133766a8f13189/index.html
(2) http://www.elefant.ro/carti/carti-de-specialitate/stiinte-umaniste/psihologie/demonul-amiezii-o-anatomie-a-depresiei-220305.html
(3) http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-269207

Nimicul de temut

Am citit cu mare plăcere cartea lui Julian Barnes*, Nimicul de temut (eng. Nothing to be frightened of)**. Deşi este ateu şi pe alocuri chiar ireverenţios la adresa lui Dumnezeu şi a religiei, Barnes are o scriitură de calitate. Deloc lipsit de simţul umorului, abordează tema morţii din diverse perspective: literară, psihologică, biologică etc. Poate că fraza cea mai frumoasă din întreaga carte e chiar cea de la început de tot: „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”.

Scriitorul britanic mi se pare că încearcă înainte de toate să-şi “exorcizeze” propria teamă de moarte. Căci, spune el, aproape oricine se teme de moarte, ori că o să moară. Le réveil mortel, sau conştiinţa morţii, momentul acela în care înţelegi că vei muri, când eşti copleşit de gândul morţii, este probabil cel mai tulburător din întreaga existenţă şi se pare că  nimeni nu este cruţat, mai devreme sau mai târziu.

Julian Barnes nu ne oferă prea multe speranţe: moartea e capătul de linie. După, neantul. Extincţie totală (perspectivă anihilaţionistă).

Să fie oare numai atât? Câteva zeci de ani – dacă eşti suficient de „norocos”- şi gata? Eu unul nu cred. Nu, nu cred că viaţa asta e totul. Ar fi extrem de nedrept ca totul să se încheie când murim, să nu existe Dumnezeu, nici Înviere, nici Judecată, într-un cuvânt, să nu existe nimic din ceea ce pentru Creştinism şi alte mari religii e fundamental. Pentru mine, simţământul acut al dreptăţii (credinţa că într-o zi se va face dreptate oricui – la Ziua Judecăţii) pe care noi, ca oameni îl avem, indiferent de convingerile noastre, este un argument puternic că trebuie să fie ceva mai mult decât neantul propovăduit în carte. De altfel, chiar Barnes pomeneşte la un moment dat de această nevoie fundamentală de judecată pe care o avem cu toţii, şi speranţa că într-o zi „vom fi văzuţi cu adevărat, pe de-a-ntregul” şi aprobaţi, confirmaţi.

După Montaigne, care reprezintă începutul gândirii moderne despre moarte, „forma perfectă de a contracara moartea e să o păstrăm constant în minte”. Somerset Maugham pune în lumină opusul: „Marea tragedie a vieţii nu este aceea că oamenii pier, ci faptul că încetează să mai iubească”. Într-un fel, cele două perspective sunt total diferite: în timp ce una subliniază importanţa faptului de a avea constant în minte gândul morţii, cealaltă insistă pe trăirea dimensiunii afective, un fel de „uitare” a faptului că suntem muritori.

G., prieten bun cu Barnes şi „lovit” de le réveil mortel la vârsta de 4 ani (!) are o soluţie foarte pragmatică: „singura noastră apărare în faţa morţii – sau, mai degrabă, în faţa primejdiei de a nu fi în stare să te gândeşti la orice altceva – constă în „procurarea de griji onorabile, pe termen scurt”. „Bine, dar asta până când o să ţină?”, mă întreba un bun prieten când i-am împărtăşit ideea. „Căci nu o să dureze la nesfârşit.” „Cred că la urmă vei avea nevoie de o supradoză [de “griji onorabile”], ca să depăşeşti momentul [morţii]”, a fost răspunsul meu.

Şostakovici, renumitul muzician rus avea convingerea că frica de moarte îi face pe oameni să creeze poezie, proză şi muzică – într-un cuvânt, artă, prin care să-şi „continue” existenţa, când nu vor mai fi. Julian Barnes nu crede că are vreun sens să ne facem iluzii: nu putem înfrânge, sfida sau transcende moartea prin artă, nici prin orice altceva, căci totul va trece şi se va pierde în neant.

Paradoxal, cartea lui Julian Barnes mi s-a părut mângâietoare. Poate că faptul că am convingeri radical diferite de ale sale m-a făcut să-l citesc cu detaşare şi încântare. Cu un mic surâs în colţul gurii. Lucru pe care vă invit să-l faceţi şi voi.

 

* Mai multe despre Julian Barnes aici: http://adevarul.ro/cultura/istorie/un-englez–curtea-frantei-1_50ba03c37c42d5a663afebbe/index.html

** http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/nimicul-de-temut-57303.html

——

Tot pe această temă, de altfel una tulburătoare: https://abeldragomir.wordpress.com/2014/06/15/un-raspuns-la-problema-mortii/