Omagiu lui Vincent van Gogh

Într-o frumoasă zi de toamnă, împreună cu o persoană dragă, am călătorit spre micuțul și cochetul Auvers-sur-Oise. Am mers pentru Vincent van Gogh. I-am vizitat acea cămeruță aproape minusculă (nr. 5) de la etajul casei unde a locuit în ultimele două luni ale vieții sale (Auberge Ravoux), frumoasele câmpii din jurul localității -pe care le-a străbătut adesea și pe care le-a pictat cu zel și încântare, biserica din Auvers pe care a imortalizat-o așa cum nimeni altcineva n-ar fi reușit, mormântul…
Prin urmare, astăzi, la 164 de ani de la nașterea sa aș vrea să-i fac o scurtă prezentare acestui mare om și artist:

VINCENT VAN GOGH (30 martie 1853, Zundert/Olanda – 29 iulie 1890, Auvers-sur-Oise/Franța)

• Exact la un an după ce se născuse mort fratele lui mai mare, s-a născut Vincent van Gogh, pe 30 martie 1853. Vincent a primit același nume ca bunicul lui, care era pastor.
• Theo, fratele lui mai mic cu 4 ani, l-a susținut financiar și moral de-a lungul multor ani. Corespondența lor, care cuprinde 652 de scrisori, e una dintre cele mai frumoase schimburi de gânduri din lume.*
• A studiat o vreme pentru a deveni pastor. A mai avut câteva slujbe, dar a renunțat la toate pentru a-și urma cu adevărat vocația vieții sale: pictura.
• În timpul vieții s-a confruntat cu boala (depresie, ulterior nebunie), singurătatea, sărăcia, neînțelegeri cu familia.
• Vincent a locuit de-a lungul vieții în 38 de locuri și în 4 țări (Olanda, Franța, Anglia și Belgia).
• Franța este țara pe care se pare că a prețuit-o cel mai mult dintre toate locurile pe unde a locuit (mai ales sudul Franței, pe care îl numea „Japonia”). În Auvers-sur-Oise, situat în apropiere de Paris, și-a trăit ultimele două luni ale vieții. Aici a desfășurat o bogată activitate artistică (aproape toate cele 860 de picturi în ulei au fost realizate în acest loc). Tot aici s-a stins din viață la doar 37 de ani (s-a împușcat în piep și a murit două zile mai târziu în urma rănilor suferite). Este îngropat în cimitirul localității. Theo este îngropat alături, cei doi frați fiind nedespărțiți și în moarte.
• Deși astăzi tablourile lui valorează milioane de dolari, Vincent nu a reușit să vândă decât un singur tablou în toată viața sa, Via roșie din Arles (Red vineyards of Arles).

• A avut câteva încercări de a iubi, însă a suferit numai decepții. În mare parte, în scurta și tulburătoarea sa viață a fost singur.
• Conform mărturiei fratelui său Theo, ultimele cuvinte ale lui Vincent au fost: „Tristețea va dăinui pentru totdeauna.”(“La tristesse durera toujours”). Mi se pare că în aceste puține cuvinte și-a rezumat tragica lui existență.
• Nu se cunoaște cu adevărat care a fost ultima sa pictură, dar se crede că este Lan de grâu cu corbi (Wheatfield with crows). Ea exprimă multă melancolie și singurătate extremă.

Pnetru mine, Vincent van Gogh rămâne unul dintre artiștii și oamenii a căror viață mă mișcă sufletește într-un mod pe care mi-e foarte greu să-l descriu. E în același timp în inima mea o imensă bucurie pentru arta lui, dar și o imensă tristețe pentru tragicul vieții sale. Îmi doresc ca Vincent să fi fost fericit mai mult, îmi doresc să fi trăit mai mult, îmi doresc să nu se fi chinuit în sărăcie și să se fi putut bucura și financiar de roadele muncii sale, îmi doresc să fi avut o sănătate mai bună… Îmi doresc să-l fi putut întâlni personal…

Referințe:

Vincent van Gogh – The story https://www.youtube.com/watch?v=FvWHOj79vrw
Lust for Life: http://www.imdb.com/title/tt0049456/?ref_=nv_sr_1
Painted with Words: http://www.imdb.com/title/tt1632679/?ref_=nv_sr_1
* Vincent Van Gogh, Scrisori, Editura Meridiane, 1970, 2 vol.
http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/draga-theo-94401.html
http://blog.ed.ted.com/2015/03/30/10-facts-you-should-know-about-vincent-van-gogh/
https://www.wsj.com/articles/a-tour-of-van-goghs-picture-perfect-french-village-1437073199

Îndurare aspră

Pot spune fără nici o ezitare că Îndurare aspră (1), cartea lui Sheldon Vanauken, este o bijuterie literară şi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată. Autorul a fost recompensat în 1980 pentru scrierea ei cu prestigiosul premiu acordat în Statele Unite, National Book Award (la categoria Religion/Inspiration).

M-a impresionat foarte mult povestea de dragoste cu totul neobişnuită dintre Sheldon şi Jean (cu al său nume de alint Davy). Ambii născuţi în acelaşi an (1914) la doar 10 zile diferenţă, se vor îndrăgosti unul de celălalt de la prima întâlnire. La 23 de ani se vor căsători în secret şi vor face un jurământ pe care îl vor numi „Strălucitoarea Barieră”. Legământul presupunea ca ei să împărtăşească absolut totul în viaţă (hobby-uri, prieteni, muncă, studii etc.), într-o încercare de a fi şi de a rămâne atât de uniţi încât nimic să nu-i despartă vreodată. Aşa vor ajunge, de pildă, să studieze împreună, la Yale apoi la Oxford. Cel din urmă va fi un loc special pentru ei: aici se vor converti de la agnosticism la creştinism, vor trăi într-o atmosferă de efervescenţă intelectuală, îşi vor face mulţi prieteni şi tot aici îl vor cunoaşte şi pe C. S. Lewis, cu care vor deveni foarte buni prieteni.

Spirite pline de pasiune pentru artă şi viaţă, aventuriere, înainte de a ajunge la Oxford, Sheldon şi Davy vor petrece câţiva ani navigând pe mare cu o barcă pe care au botezat-o Grey Goose. Sheldon era pasionat şi de pilotaj (chiar a avut la un moment dat un avion de mici dimensiuni), iar Davy era o muziciană desăvârşită. Cartea abundă de poezie de calitate şi de pasaje care denotă multă eleganţă a scriiturii şi profunzime intelectuală. Căsătoria fericită a soţilor Sheldon va dura numai 17 ani, căci la numai 39 de ani Davy va fi diagnosticată cu o boală incurabilă, iar un an mai târziu se va stinge din viaţă.

Într-un fel, tragedia prin care va trece Sheldon e foarte asemănătoare cu cea a lui C.S. Lewis: ambii îşi vor pierde soţiile în urma unor boli incurabile. Şi ambii vor scrie despre pierderea lor. Aceste tragedii îi vor face să-şi analizeze durerea survenită în urma pierderii în două cărţi tulburătoare şi cu totul remarcabile (C.S. Lewis, Anatomia unei dureri [eng. A Grief Observed], Sheldon Vanauken, Îndurare aspră [eng. A Severe Mercy]).

Până la urmă, de ce „îndurare aspră”? E practic expresia paradoxală prin care Sheldon (preluând aceste vorbe de la C.S. Lewis) a descris pierderea lui Davy, văzută ca un act de îndurare din partea lui Dumnezeu, însă şi ca o experienţă foarte dureroasă.

Deşi sunt conştient că fiecare pierdere a unei fiinţe iubite e unică, experienţa pierderii e una universală. Într-o zi va fi, poate, rândul nostru.

———-
(1) http://kerigma.ro/carti.php?detalii=21929

Dialog între foşti îndrăgostiţi

Dragul meu L.,

Te-am întâlnit întâia oară în momentul în care suferisei prima dezamăgire în dragoste. M-ai privit neîncrezător la început, convins că sunt ca toate celelalte. Ne priveam pe furiş, la biserică, sau mai ştiu eu unde se întâmpla să ne întâlnim. Îmi plăceai mult, şi-mi doream să fim împreună. Am înţeles că dacă vreau să te fac să mă placi, am un singur lucru de făcut: să-ţi demonstrez că nu te voi dezamăgi niciodată.

Încet, încet, ai început şi tu să mă placi. N-a fost dragoste la prima vedere, însă te-ai îndrăgostit până peste cap de mine. Îmi plăcea cum te purtai: flori, ciocolată, poezii, plimbări…Ce mai, mă adorai! Nu încăpea îndoială că dacă lucrurile aveau să continue aşa, aveai să rămâi al meu pentru totdeauna.

Totuşi, am început să observ că de la un timp devenisei mai tăcut şi mai gânditor. Nu mai erai acea persoană entuziastă şi plină de viaţă pe care o cunoscusem. Am sperat că-ţi va trece, dar situaţia parcă se înrăutăţea de la o zi la alta. Mă temeam de ce e mai rău: că ai pe altcineva în viaţa ta. Dar tu nu spuneai nimic, aşa că am luat o decizie radicală: am luat legătura imediat cu cel mai bun detectiv din ţară, pentru a te urmări.

Oh, dragul meu, ce fotografii compromiţătoare ţi-a făcut! Mi-au frânt inima…Ţi-aş aminti doar nişte fotografii făcute pe Insula Cercetaşilor, în care o sărutai pasional pe blonda* aceea superbă cu ochi albaştri. Mă doare, dragul meu, mi-ai zdrobit inima pentru totdeauna. Ştiu că nu mai e nici o şansă de împăcare. Adio!

B.(urlăcia)

* e vorba de G., cu care s-a căsătorit ieri.

P.S.: Acesta este un text scris pe loc, ieri, la nunta vărului meu, şi citit în faţa mirilor şi a nuntaşilor.

Viaţa merită trăită, indiferent de circumstanţe

Rev.Ed Dobson,left, has been named vice president for spiritual information at Cornerstone University by college President Joseph Stowell. ( Press Photo/Rex Larsen )

Rev.Ed Dobson,left, has been named vice president for spiritual information at Cornerstone University by college President Joseph Stowell,right.
( Press Photo/Rex Larsen )

Povestea vieţii lui Ed Dobson am aflat-o prin intermediul unui film, acum 3 ani. Era un scurtmetraj foarte bine realizat şi ţin minte că m-a impresionat mult. De fapt, filmul intitulat My garden făcea parte dintr-o serie de 7 scurtmetraje: It ain’t over, Consider the birds, Be there, Ask forgiveness, Grateful, Healing. Filmele sunt centrate pe lecţiile pe care Ed le-a învăţat în lupta cu boala sa.

Dar de ce este povestea lui Ed deosebită? Pentru că a reuşit să inspire milioane de oameni, deşi se confruntă cu una dintre cele mai grele boli: scleroza laterală amiotrofică (ALS), mai cunoscută sub numele de boala Lou Gehrig. Aceasta este o boală degenerativă, fără leac, căreia nu i se cunosc cauzele apariţiei, şi care constă în degenerarea progresivă a celulelor nervoase de la nivelul creierului şi a măduvei spinării. În cele din urmă afectează procese precum înghiţit, mestecat şi respiraţie, apoi duce la paralizie totală şi moarte. Mi se pare teribil să vezi cum zi de zi corpul „te lasă” puţin cîte puţin şi nu poţi face nimic pentru a împiedica procesul.

Ed a fost diagnosticat în 2001 şi doctorii i-au spus că va mai trăi undeva între 2-5 ani. Din fericire, vorbele lor nu s-au adeverit, el fiind în viaţă şi astăzi. Înainte de a se îmbolnăvi, Ed a slujit timp de 18 ani ca pastor la Calvary Church (din Grand Rapids, Michigan), o biserică mare, care avea mai bine de 5000 de membri. La început a fost devastat de veste şi n-a mai găsit nici un sens pentru viaţa lui. Dar treptat a reuşit să găsească sens. A fost ajutat într-un mod special de soţia lui, Lorna, de cei 3 copii ai săi, precum şi de prieteni, pentru a reuşi să depăşească situaţia dificilă prin care trecea.

Când urmăreşti scurtmetrajele amintite nu ai cum să nu îţi dai seama că Ed e un om plin de pasiune pentru oameni. Chiar el spune că a iubit să fie pastor, că de-a lungul anilor, prin prisma profesiei sale a întâlnit foarte mulţi oameni confruntându-se cu dificultăţi în viaţa lor, şi că bucuria lui a fost să le ofere tuturor „un simţământ al speranţei”.

Unul dintre oamenii care i-au oferit multă speranţă lui Ed şi puterea de a continua a fost Billy. Acesta a fost dependent de heroină pentru mai bine de 20 de ani, avea HIV, hepatită B, a avut cancer, dar era încă în viaţă! Şi pe deasupra a avut parte de „ce e mai rău dintre ce poate fi mai rău”: soţia i-a murit în braţe, iar copilul său a dispărut şi nu a mai fost găsit până în ziua de astăzi. Însă în ciuda tragediilor, el era plin de speranţă. Când l-a sunat pe Ed şi l-a ascultat cum îi vorbea despre suferinţa sa, nu i-a spus decât atât: „Nu s-a sfârşit până când nu se sfârşeşte.”
Ed consideră acel telefon providenţial, un mesaj de la Dumnezeu. „Într-o zi se va sfârşi”, spune Ed. „Dar nu contează cât am trăit, ci cum îmi petrec timpul pe care îl am.”

În 2009, Ed a făcut un experiment: a încercat să trăiască un an de zile precum Isus, respectând obiceiurile, prescripţiile şi sărbătorile evreieşti. De-a lungul vieţii a scris 12 cărţi, iar situaţia cu care se confruntă l-a făcut să aibă o abilitate remarcabilă de a înţelege viaţa. Dacă atunci când era sănătos şi slujea ca pastor Ed spune despre sine că se vedea ca fiind un om înţelept, plin de răspunsuri, acum spune că pe măsură ce viaţa înaintează are tot mai puţine răspunsuri. Ed Dobson continuă să-i inspire pe oameni prin modul cum a reuşit să-şi depăşească suferinţa, precum şi prin lecţiile pline de înţelepciune pe care le împărtăşeşte în cărţile şi filmele sale.

Referinţe

http://religion.blogs.cnn.com/2012/02/18/tending-the-garden-one-person-at-a-time/
http://edsstory.com/

Ce am învăţat de la Helen Keller

Helen.Keller
Undeva la sfârşitul secolului 19, mai exact în 1880, într-o familie americană a venit pe lume Helen. A fost un copil precoce: a început să vorbească la 6 luni şi să meargă la 1 an. Până la vârsta de 1 an şi 7 luni nu a avut probleme de sănătate. Apoi, în urma unei boli, a rămas oarbă, mută şi surdă. Până pe la 6 ani şi ceva, părinţii s-au străduit să o ajute cumva să perceapă lumea din jurul ei. Dar a fost extrem de dificil şi nu au reuşit mare lucru. Într-un final, au găsit o tânără de numai 20 de ani, Anne Sullivan(ea însăşi cu probleme serioase de vedere), care a devenit profesoara copilului lor.

Modalitatea prin care Anne a învăţat-o să comunice şi să perceapă lumea din jurul ei a fost una relativ simplă: mai întâi îi punea în braţe un obiect, apoi îi scria în palmă numele obiectului (folosind alfabetul surdo-muţilor). La început, fetiţa credea că e doar un fel de joc şi imita gesturile, dar nu le înţelegea sensul. Într-o zi de primăvară, când Helen avea aproape 7 ani, în timp ce scoteau apă din fântână cu ajutorul unei pompe, profesoara îi scrise în mână w-a-t-e-r. Şi brusc, Helen a înţeles pentru prima oară legătura dintre obiect şi limbaj! Entuziasmată, încerca să definească orice obiect pe care îl atingea. La sfârşitul acelei zile învăţase deja 30 de cuvinte! Până la finalul verii învăţase mai mult de 600 de cuvinte. Acesta a fost doar „începutul unui proces foarte lung, dar o uşă s-a deschis pentru Helen”.

Pasionată de citit şi scris, Helen se înscrie la un colegiu, pe care la 24 de ani îl absolvă „cum laude”. A fost prima femeie surdo-mută din istorie care a absolvit o instituţie de studii superioare! În timpul studiilor a început să-şi scrie şi memoriile, The story of my life (Povestea vieţii mele), iar acestea au fost publicate când avea 22 de ani.
Helen şi Anne deveniseră celebre în SUA mai înainte de a fi publicate aceste memorii. Începuseră la un moment dat să călătorească prin SUA şi să istorisească despre reuşita lor. Profesoara „traducea” publicului vorbirea aproape nedesluşită a fetei. Helen era o persoană foarte atractivă şi îmbrăcată cu mult gust, dar ochii ei arătau destul de ciudat (lucru care a fost reparat printr-o operaţie chirurgicală). Cele două au reuşit să intre în legătură cu numeroase personalităţi şi oameni bogaţi, care, fiind impresionaţi de dificultăţile pe care aceste femei le-au surmontat, au dorit să le sprijine financiar. Atunci când a cunoscut-o pe Helen, Mark Twain a spus despre ea că este, alături de Napoleon, cea mai interesantă persoană a secolului 19!
Începe să lupte pentru dreptul femeii de a vota(în SUA femeia nu a avut drept de vot până în 1920!), se înscrie în Partidul Socialist şi scrie numeroase articole pe teme politice.

La 36 de ani, cunoaşte pentru puţină vreme iubirea, fiind cerută în căsătorie de un bărbat (Peter) care era angajat ca secretar al ei. Dar familia ei s-a împotrivit foarte mult oricărei relaţii romantice şi legătura lor de dragoste a fost curmată într-un mod nemilos de către părinţii ei. În ciuda încercărilor acelui bărbat de a fi cu ea, nu au mai ajuns să fie niciodată împreună. Mai târziu, ea a descris această relaţie ca fiind „mica ei insulă de bucurie înconjurată de ape întunecate”.
Împreună cu profesoara ei, călătoreşte în întreaga lume (în 39 de ţări), contribuind imens pentru cauza surdo-muţilor şi a orbilor. A scris de asemenea 12 cărţi şi numeroase articole.
A fost devastată de durere atunci când profesoara ei a murit, dar a continuat să lupte pentru cauzele pentru care se angajase în anii anteriori. La un moment dat a fost pusă în scenă, pe Broadway, povestea vieţii ei. A apărut şi un film despre viaţa ei, The Miracle Worker, foarte bine primit de către public, iar actriţele din rolurile principale au fost recompensate cu premiul Oscar.

Spre sfârşitul vieţii a suferit un atac cerebral şi a trăit mai retrasă. A primit de-a lungul vieţii numeroase distincţii şi premii, printre ele fiind cea mai prestigioasă distincţie acordată în SUA unui civil(Medalia Prezidenţială a Libertăţii). De asemenea, numeroase universităţi din lume (inclusiv renumita universitate Harvard) i-au conferit titlul de doctor onorific. A murit în somn la 87 de ani, cu câteva săptămâni înainte de a împlini 88 de ani, iar la funeralii au participat 12 000 de persoane.
„De-a lungul remarcabilei sale vieţi, Helen Keller a stat ca un exemplu puternic al modului cum determinarea, munca grea şi imaginaţia pot permite unui individ să triumfe asupra adversităţii. Depăşindu-şi condiţiile dificile cu persistenţă, ea a devenit renumită la nivel mondial ca activistă pentru îmbunătăţirea vieţii altora.”

Ce am învăţat de la Helen Keller? Am învăţat, în cuvintele ei, că “dacă suntem deschişi spre schimbare,şi ne privim soarta cu seninătate, puterea noastră va fi de neînvins.” Şi că indiferent de vitregiile vieţii putem să contribuim într-un mod substanţial la binele omenirii.

Referinţe

http://www.biography.com/people/helen-keller-9361967
http://history1900s.about.com/od/people/a/Helen-Keller.htm
Filmul “The Miracle Worker”: http://www.imdb.com/title/tt0056241/?ref_=nv_sr_1

Iubirea care “acoperă, crede, nădăjduieşte şi suferă totul”

jackjoy

Atunci când şi-au scris prima oară, el avea 51 de ani şi ceva, iar ea 35 de ani. El era un renumit scriitor şi profesor universitar, fost ateu, fost agnostic, ulterior convertit la creştinism. Şi ea fusese atee, făcuse parte din Partidul Comunist din SUA, însă descoperise la un moment dat creştinismul prin intermediul cărţilor lui. Tocmai de aceea i-a scris. Era poetă şi foarte talentată din punct de vedere literar. Citea enorm, din diverse domenii. Chiar de la primele scrisori el a remarcat că avea de a face cu o femeie extrem de inteligentă. Era cea mai inteligentă femeie pe care o cunoscuse vreodată. El era un burlac convins. Ea avea doi copii la acel moment şi un soţ care era un scriitor talentat, însă infidel şi iresponsabil. Starea ei de sănătate era destul de şubredă. Dificultăţile din căsătoria nefericită pe care o avea, sarcina de a avea grijă de cei doi copii, plus anumite angajamente de ordin literar -pentru a-şi putea plăti facturile- au adus-o într-o stare de epuizare.

Aproximativ doi ani şi jumătate au purtat o corespondenţă care i-a încurajat să se apropie mai mult unul de celălalt. Era o prietenie platonică, foarte convenabilă, se pare, pentru el. Trăiau pe continente diferite, iar la un moment dat ea a decis să-i facă o vizită. Deja nu-şi mai erau străini unul altuia; ea îi povestise dificultăţile cu care se confrunta, iar el a fost foarte generos şi dispus să o ajute. Între timp ea divorţase şi rămăsese cu cei doi băieţi. Pentru că în trecut fusese comunistă, autorităţile din ţara lui nu au vrut să-i mai reînnoiască viza şi era nevoită să plece. El a apelat la un tertip: s-a căsătorit civil cu ea pentru ca ea şi copiii să nu fie expulzaţi. Dar era ceva de formă, nu un mariaj propriu-zis.

Prietenia lor nu putea însă rămâne la nesfârşit platonică. Treptat, dragostea ce s-a aprins între ei „a ajuns de o incandescenţă aproape vizibilă.” Dar o veste cumplită avea să zdruncine din temelii această relaţie: ea a fost diagnosticată cu cancer în fază terminală. Doctorii au spus că nu mai avea decât puţin timp de trăit. Atunci a fost momentul în care el a fost pus cu adevărat în postura de a o pierde, şi a făcut un pas major în relaţia lor: a cerut-o în căsătorie. Ea a răspuns…da! Pentru că erau creştini devotaţi, au dorit să aibă parte şi de cununie religioasă. El avea la acel moment 57-58 de ani, iar ea 41. A ajuns să o iubească cu atâta pasiune încât „ea i-a umplut lumea, fiind pentru el cel mai mare dar pe care Dumnezeu i l-a dat”.

Era conştient că o va pierde, însă nu s-a gândit că o să aibă parte de 3 ani şi jumătate fericiţi împreună cu ea. La un moment dat, boala ei păruse că regresează, dar a revenit violent. Şi iată că a venit şi ultima zi, şi ultima noapte, şi apoi ea a murit. O “durere înnebunitoare” l-a făcut să scrie o carte tulburătoare, în care şi-a analizat durerea şi a pus sub semnul întrebării totul, inclusiv existenţa lui Dumnezeu. Şi încet, încet, a înţeles. A înţeles că preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi fericiţi se numeşte durere. Oare nu-i spuse ea, la un moment dat, că „durerea de atunci[referindu-se la moartea ei] e o parte din fericirea de acum”? Şi treptat, şi-a regăsit direcţia şi credinţa în Dumnezeu.
Pentru cei care încă nu şi-au dat seama despre cine am povestit, o să le spun că a fost vorba de C.S. Lewis şi Helen Joy Davidman.

Referinţe

1 Corinteni 13:7
C.S. Lewis, Anatomia unei dureri, Editura Kerigma, Oradea, 2014.
Filmul „Shadowlands”: http://www.imdb.com/title/tt0108101/?ref_=nv_sr_1
http://www.cslewisinstitute.org/node/31
http://www.christianitytoday.com/ct/2013/october-web-only/cs-lewis-joy-in-marriage.html
http://articles.philly.com/2000-03-20/news/25607267_1_clive-staples-lewis-joy-gresham-jewish-family

Dragoste în vremea cireşului japonez

DSCF0852

      Deschise cu nerăbdare plicul pe care tocmai îl luase din căsuţa poştală. Mirosul proaspăt al lipiciului şi al cernelii, hârtia scrisorii ce mai păstra încă urme ale parfumului lui favorit, toate acestea poate că nu contau pentru alţii, dar pentru ea însemnau mult. Pentru o persoană îndrăgostită, micile amănunte capătă de obicei semnificaţii profunde: te gândeşti la acele buze care au umezit lipiciul, la acea mână care a scris mesajul, la inima care a îndrăznit să se facă vulnerabilă de dragul tău, la acei ochi care au căpătat o strălucire aparte atunci când au recitit ce ţi-a scris…

      Le plăcea să-şi trimită scrisori, – să fie de modă veche, cum îi tachinau ceilalţi -, în acest secol al vitezei care nu mai are răbdare nici cu oamenii şi nici cu iubirea. Era prima zi a primăverii – miracol, amestec de frumuseţe şi efemeritate – , care an de an aduce bucurie în inimile oamenilor şi nu oboseşte niciodată să facă aceasta. Începu să citească.

„Draga mea, primăvara este cumva şoapta a ceea ce de atâtea ori tânjim să auzim: că avem posibilitatea unui nou început. Este, aşa cum spunea Victor Hugo, ecoul eternităţii. Probabil că ştii – planeta noastră, de fapt întregul sistem solar – se deplasează continuu în Univers. Aceasta înseamnă că în fiecare moment avem parte de un nou început…

Acel „gând al veşniciei”(vezi Eclesiastul 3,11) pus de Creator în noi este, cred, materializat ori de câte ori reuşim să „prindem” şoapta şi să o „trăim”. Îţi doresc un auz fin ca să o „prinzi” şi putere pentru a o „trăi”, din partea Celui ce de fapt îţi vorbeşte, iar primăvara nu face decât să-ţi şoptească. O primăvară frumoasă!”

     Închise ochii preţ de câteva clipe, copleşită de emoţia unor amintiri. Revăzu cu claritate acel moment în care s-au întâlnit pentru prima oară. Era cam pe la mijlocul primăverii, într-o lună în care explozia de frumos a naturii capătă amploare. Aştepta în staţia de autobuz, dornică să revadă după o iarnă lungă Grădina Botanică. Înflorise cireşul japonez, iar de când îl descoperise, făcuse aproape un ritual din vizitarea lui în perioada în care înflorea. Nu trecu mult timp şi autobuzul sosi. Se urcă şi rămase mai aproape de uşă, deşi avea mai multe staţii de mers. Era un pic aglomerat în acea dimineaţă.

-Ce frumos e oraşul! se gândi, în timp ce autobuzul îşi croia drum prin zona centrală. Şi ce frumoşi sunt şi oamenii! Primăvara părea să-i anime şi să-i binedispună. Făcea acelaşi lucru şi în privinţa ei.

     Într-o staţie, un bătrân a încercat să o urce în autobuz pe soţia lui care se afla într-un scaun cu rotile. Avea nevoie de ajutor. Coborî puţin pentru a-i face loc, dar şi pentru a-l ajuta.

-Îmi daţi voie să vă ajut? se auzi din spatele bătrânului vocea calmă şi profundă a unui bărbat care venise în staţie între timp. Bătrânul, surprins de gestul celor doi necunoscuţi, încuviinţă plin de zâmbet.

Acel moment – în care i-au dat o mână de ajutor bătrânului – da, acel moment a fost primul în care s-au privit în ochi. El i-a transmis o anume fermitate îmbinată cu blândeţe, pace interioară şi naturaleţe, însuşiri pe care le găsea atrăgătoare la un bărbat. Şi-au zâmbit uşor, aproape timid.

Urcară cu toţii. Era un bărbat elegant, calitate trădată de modul cum era îmbrăcat, dar şi de „ţinuta interioară” din care lăsase să se întrevadă câte ceva.

Bătrânii intrară în vorbă cu amândoi, mulţumindu-le pentru gest.

-Ce zi frumoasă pentru o plimbare prin Grădina Botanică! Cel puţin pentru a vedea cireşul japonez! zise bătrânul.

-Da, îi răspunse bărbatul, am înţeles că a înflorit de câteva zile. E încântător în această perioadă! Merg într-acolo.

Nu cunoştea că şi tânăra avea aceeaşi intenţie…La prima staţie trebuiau să coboare. Şi-au luat rămas-bun de la bătrâni şi s-au îndreptat către uşă.

-Aş vrea să mă prezint, spuse el. Mă numesc Marc. Îmi pare bine să te cunosc.

-Eu sunt Sarah, veni răspunsul ei. Şi mie îmi pare bine de cunoştinţă.

Coborând, se îndreptară către intrarea Grădinii.

-Ai vrea să mergem împreună să vedem cireşul? continuă el.

Ea ezită o clipă, însă îi răspunse afirmativ. Cireşul era foarte frumos, parcă dintr-o altă lume, cu florile lui de un roz aprins strânse în buchete micuţe. Însemna că nu înflorise de mult timp, deoarece atunci florile ar fi avut o nuanţă mai deschisă. Avea o vechime de peste o jumătate de secol şi era, din câte se spunea, cel mai bătrân cireş japonez din oraş. Discutând, a aflat că Marc lucra ca designer vestimentar pentru o firmă renumită. O asculta cu atenţie. Aprecia mult această calitate la un bărbat. Părea că pentru el ea era cea mai interesantă persoană pe care o cunoscuse vreodată. Şi ce femeie nu-şi doreşte genul acesta de atenţie? Mai ales că venea din partea unui bărbat pe care îl găsea atrăgător, şi nu doar fizic. A fost o discuţie frumoasă, presărată cu multă voie bună, iar la final au decis să ţină legătura. Relaţia a evoluat şi au ajuns să se îndrăgostească.

    Trecuseră aproape doi ani de la acea întâlnire. Într-o dimineaţă, două luni mai târziu, primi un telefon de la el.

-Sarah, mi-ar plăcea să te invit undeva în oraş, în locul acela care ne place. Ştii tu care…Ai timp astăzi?

-Mi-ar plăcea mult, Marc. Te aştept, îi răspunse ea, cu o voce din care puteai să-i „citeşti” surâsul.

Când sosi, rămase încântat de modul cum ea se aranjase.

-Îţi stă atât de bine, draga mea. Arăţi minunat în această dimineaţă! îi zise el, mângâind-o uşor pe spate. Ea purta o fustă elegantă, iar pe deasupra puloverului îşi pusese un şal de caşmir. Părul lung, desfăcut, îi punea în evidenţă şi mai mult feminitatea.

-Parcă am merge la un eveniment, după cum suntem îmbrăcaţi, zise ea râzând.

-Chiar mergem, răspunse el, zâmbindu-i şi făcându-i cu ochiul.

      Inginerul care se ocupa de trandafirii din Grădina Botanică, tocmai luase o pauză şi se aşezase pe o bancă pentru a se odihni puţin, undeva în apropierea cireşului japonez. Înflorise de mai multe zile, iar de atunci, numeroşi vizitatori veniseră să-l admire. Zări la un moment dat două persoane care veneau spre acesta. Parcă îi mai vazuse, îi erau cunoscuţi din vedere. Ea se afla într-un scaun cu rotile, iar el o conducea, oprindu-se din când în când. Râdeau mult şi se vedea că se înţelegeau foarte bine. Erau tineri…oare ce i se întâmplase femeii? Nu avea de unde să ştie că în urmă cu un an avusese un accident de maşină şi rămăsese paralizată de la mijloc în jos.

-Ce frumoasă e dragostea! Dragostea adevărată poate învinge orice dificultate, îşi spuse în gând, urmărindu-i cu atenţie.

Era o zi frumoasă, cu soare blând şi nori mici în trecere spre nu-ştiu-unde. La un moment dat, acel tânăr făcu un gest neaşteptat, care o luă un pic prin surprindere pe femeie. Ingenunche şi îi luă mâinile într-ale lui, apoi, privind-o în ochi şi zâmbindu-i îi zise câteva cuvinte…Inginerul, aflat la o distanţă nu prea depărtată, auzi câteva frânturi din declaraţia bărbatului: „Te preţuiesc…eşti tot ce am visat că va fi cea care îmi va deveni soţie…indiferent de dificultăţi…vreau să-ţi fiu devotat…te iubesc…Sarah, vrei să fii soţia mea?” Cuvintele acestea îi aduseră lacrimi în ochi femeii şi nu rosti decât câteva cuvinte: „Da, Marc, vreau. Te iubesc!” Apoi se îmbrăţişară îndelung.

Complice parcă la fericirea celor doi, o adiere blândă de vânt „mângâie” cireşul, făcând să cadă mai multe petale de flori peste ei. Inginerului i se prelinseră uşor pe obraji două lacrimi. Părinţii lui aveau o poveste asemănătoare. Nu ştia însă că aceşti tineri îi întâlniseră în urmă cu doi ani, într-o zi de primăvară, tot pe vremea când cireşul japonez îşi etala garderoba.

                                                                                                               Abel Dragomir