Hazard sau Providență?

„Dumnezeu face să existe acest univers consimțind să nu comande în el, cu toate că are puterea de a o face, ci să lase să domnească în locul lui pe de o parte necesitatea mecanică legată de materie, inclusiv materia psihică a sufletului, și pe de altă parte autonomia esențială pentru ființele cugetătoare.” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, Humanitas, 2005, p. 40)

Prin necesitatea mecanică Simone Weil se referea la legile naturii, iar prin autonomie, la libertatea ființelor care raționează (în cazul lumii noastre, a oamenilor). Să fi fost lăsați pur și simplu, ca umanitate, la cheremul legilor naturii și al libertății de alegere a omului? Dacă privim în istorie, un Auschwitz ori un Hiroshima nu pot fi explicate decât așa. S-a pus adeseori întrebarea: Unde era Dumnezeu la Auschwitz? Și s-a dat și un răspuns la un moment dat, de către un rabin: Dar unde era OMUL?

Dacă ar fi să-i dăm dreptate pe deplin lui Weil, asta ar însemna să acceptăm că Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu toate ororile lumii noastre, că „iadul suntem noi”, ori că ni l-am creat singuri. După cum, la fel de bine am creat și raiul. Că pe umerii noștri se află o responsabilitate imensă. Că libertatea e probabil cea mai teribilă povară și în același timp cel mai măreț dar făcut ființelor cugetătoare. Necesitatea, mai spune Weil, reflectă imparțialitatea lui Dumnezeu, care „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45).

Duritatea necesității e văzută de Weil drept partea de dedesubt a unei medalii, partea de deasupra fiind supunerea. Partea de deasupra e partea care se oferă lui Dumnezeu (necesitatea ca perfectă supunere la voința divină), iar partea de dedesubt e suverana noastră. Cealaltă față a tiraniei necesității e pură supunere. „Suntem sclavii necesității, dar suntem și fiii Stăpânului ei. Orice ne-ar porunci necesitatea, trebuie să iubim spectacolul docilității ei, noi care suntem fii ai casei. Ori de câte ori ea nu face ceea ce voim, ori de câte ori ne silește să îndurăm ceea ce nu voim, ne este dat ca, prin iubire, să străbatem dincolo de ea și să-i privim fața de supunere pe care o arată lui Dumnezeu.”

„Trebuie să iubești cu duioșie duritatea necesității…” ori „Trebuie să strângem în brațe necesitatea, chiar dacă ea ne întâmpină cu ghimpii ei…” ori „Trebuie să îi mulțumim lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru a ne fi dat drept suverană absolută necesitatea, această roabă a lui, nebună, oarbă și desăvârșit supusă.” (vezi notele 41 și 42, pp. 149-151)
Gândurile lui Simone Weil sunt, cu adevărat, tulburătoare. Însă în același timp mi se par și foarte mângâietoare. Mai ales pentru că de atâtea și atâtea ori am pus, în fața suferinței, întrebarea: “De ce?” Și cred că orice om a pus această întrebare, mai mult decât oricare alta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s