Creştinismul redus la esenţă

Aproape toţi preoţii, călugării şi călugăriţele de confesiune catolică, ori laicii pe care îi cunosc ori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, sunt de obicei joviali, senini, fericiţi, buni, profund ancoraţi în credinţă, blânzi, deschişi, cu spirit ecumenic, plini de speranţă, şi lista ar mai putea continua (în bine). Pe de altă parte, cunosc extrem de puţini clerici (şi laici) din confesiunea ortodoxă care să fie aşa. Majoritatea sunt, din păcate, mai tot timpul sobri, încrâncenaţi în susţinerea “adevărului dreptei credinţe”, nedeschişi şi temători faţă de nou, cu spirit habotnic etc. Am întâlnit şi excepţii, ceea ce mă bucură şi îmi arată că se poate şi altfel.
Nicolae Steinhardt, figură centrală a ortodoxiei româneşti, spunea că recunoşti dacă cineva este cu adevărat creştin după o trăsătură: dacă e fericit.
Înţeleg, sunt momente când un om trebuie să fie sobru. Nu sunt absurd. Dar a face din faţa posomorâtă un etalon mi se pare păgubitor nu numai pentru ortodoxie, ci şi pentru creştinism în general.
Steinhardt insistă mult în excepţionala sa carte, Jurnalul fericirii, pe ideea aceasta: Creştinul e liber, prin urmare e fericit. O fi ăsta (încă) un secret pentru fraţii ortodocşi? Din câte observ, da. Trag nădejde că nu va mai fi pentru mult timp.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s