(Non)sensul vieţii

Mi se pare că viaţa are o doză semnificativă de lipsă de sens. Oare nu e totul numai o iluzie, o autoamăgire, că viaţa are (un) sens? Şi dacă nu are? Am putea trăi oare cu acest gând? Avantajul credinţei (religioase) e şi acela că îţi dă simţământul că totul are un sens, chiar dacă nu-l pricepi (în totalitate). Însă cred că există şi un dezavantaj şi un risc: s-ar putea să te mulţumeşti cu un răspuns superficial, să nu-ţi pui niciodată cu adevărat problema sensului existenţei, să-ţi făureşti o „realitate” confortabilă, care însă este departe de Realitate.

Am descoperit recent 7 mici note pe tema sensului vieţii, care mi-au plăcut mult.  Îl apreciez pe Andrei Pleşu pentru “darul” de a scrie şi a vorbi într-un mod simplu despre lucrurile complicate. Sunt convins că nu e la îndemâna oricui aceasta. Iată-le:

  1. „O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens de îndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.”
  2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende.”
  3. „Nu există sens de viaţă colectiv.”
  4. „ Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.”
  1. „Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă altuia. […] Sensul trebuie găsit, nu confecţionat.”
  2. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens” şi „program”. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective”, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, de îndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.
  3. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decât de câştigat de pe urma întârzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit.”  (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2014, pp. 32-34)
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s