Un răspuns la problema morţii

Problema morţii este o chestiune care m-a frământat şi tulburat mult, şi am încercat constant în ultimii 2 ani să găsesc un răspuns satisfăcător. Asemenea lui Qohelet (gr. Eclesiastul), ideea morţii aproape că m-a „paralizat” şi am văzut în acest fapt cel mai mare non-sens posibil (Eclesiastul 2:11-23) .

Cartea lui Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor? (eng. The immortality of the soul or the resurrection of the body?: The witness of the New Testament)*, pe care am citit-o recent, a fost cel mai bun răspuns pe care l-am primit până acum la această problemă. Bine argumentată, incisivă, provocatoare, analiza pe care o oferă reputatul exeget al Noului Testament m-a ajutat foarte mult să înţeleg cum ar trebui să mă raportez la acest eveniment.

Sunt puse faţă în faţă ideea nemuririi sufletului (provenită de la greci) şi învierea morţilor (ideea creştină centrală în Noul Testament). Dacă în primul caz, grecii vedeau moartea ca pe un Prieten ce trebuie îmbrăţişat, acceptat cu seninătate, concepţia creştină e radical diferită: moartea este „Vrăjmaşul cel din urmă” (1 Cor. 15:26).

Dacă grecii vedeau trupul ca fiind o „închisoare” a sufletului, trupul fiind ceva rău, iar moartea ca pe marele eliberator, creştinii au şi la acest capitol o părere foarte diferită: trupul are o mare valoare, este văzut ca „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor. 6:19). Nu degeaba creştinismul este religia care a valorizat cel mai mult trupul: însuşi evenimentul Întrupării e un argument în acest sens.

Cullmann face o paralelă foarte interesantă despre atitudinea lui Socrate în faţa morţii şi cea a lui Isus. Dacă Socrate priveşte evenimentul morţii cu o mare seninătate şi detaşare, Isus agonizează şi se teme, strigă şi plînge în faţa morţii (Marcu 15:34; Evrei 5:7). Atitudinea lor foarte diferită este dată de concepţia fiecăruia despre moarte: prieten şi eliberator în primul caz, cel mai mare vrăjmaş al omului şi al lui Dumnezeu, în cel de-al doilea.

A te afla în „mâinile morţii” însemnă a te afla în mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu. De aceea Isus, „legat profund de Dumnezeu, aşa cum nici un alt om n-a mai fost” experimentează moartea într-un mod mult mai groaznic decât oricare alt om. Moartea este ceva anormal, nenatural, opus lui Dumnezeu (care este Viaţă şi Creatorul întregii vieţi). La fel cum păcatul este ceva opus Lui, tot astfel este şi consecinţa sa, moartea.

Isus învinge Moartea prin moartea Sa. Învierea lui Isus goleşte aşadar moartea de semnificaţia ei anterioară, îi dă la o parte oroarea. Învierea lui Isus este „marele punct de cotitură al veacurilor”, spune Cullmann. Timpul Sfârşitului începe de când Cristos a nimicit puterea morţii. Moartea este deja biruită, dar nu va fi abolită, nimicită, decât la Sfârşit.

Există însă un fapt semnificativ: sufletul (partea lăuntrică) este punctul de pornire a Învierii. „Pentru omul lăuntric, Învierea poate să aibă deja loc în viaţa prezentă.” Prin urmare, „omul interior, dacă a fost transformat încă din timpul vieţii de Duhul sfânt, este deja cuprins de Înviere”. În Noul Testament moartea este comparată cu somnul. Nu avem informaţii amănunţite despre condiţia intermediară a celor morţi. M-am gândit însă: ce facem când dormim? Existăm, dar nu suntem conştienţi. Cumva, aceasta este şi starea celor morţi (a nu se confunda, deşi seamănă destul de mult, cu ideea nemuririi sufletului, căci cei care susţin această idee consideră că sufletul este conştient etc). Noul Testament spune că omul lăuntric continuă să trăiască cu Cristos în condiţia de adormire. Cum se întâmplă acest lucru, rămâne totuşi un mister pentru noi. Cei morţi în Cristos aşteaptă ziua învierii, când va avea loc un nou act de creaţie (1 Tesaloniceni 4:15-17). După cum Isus a înviat cu un trup duhovnicesc, nesupus morţii şi stricăciunii, la fel vor învia şi ei.

În concluzie, învierea lui Isus este răspunsul pe care creştinismul l-a oferit problemei morţii. Dacă Isus a înviat, atunci şi cei morţi vor învia. Moartea şi-a pierdut puterea, oroarea. E un duşman înfrânt. Nu ne mai poate înspăimânta. Problema care se pune acum este una singură: Cum ne pregătim pentru moarte? Suntem noi în Cristos? Se realizează deja Învierea în viaţa noastră, prin transformarea lăuntrică pe care o intenţionează Duhul Sfânt? (căci fără acest „început al Învierii”, încă din timpul vieţii pământeşti, nu putem trage nădejde pentru o înviere în trup duhovnicesc, la Sfârşit)

* http://www.edituraherald.ro/carti/nemurirea-sufletului-sau-invierea-mortilor-257-detail#.U57fUXZoXFw

 

 

 

Advertisements

One thought on “Un răspuns la problema morţii

  1. Pingback: Privind soarele în faţă |

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s