A iubi cu adevărat

Iubirea autentică are multe faţete, asemenea unui diamant. Aş vrea să o evidenţiez pe cea care, personal, mi se pare cel mai dificil de transpus în experienţă. Cred că iubirea adevărată nu îl costă nimic pe primitor, însă îl costă totul pe dătător. Dacă nu înţelegem acest aspect foarte important e foarte probabil să ratăm sensul iubirii. Iubirea care aşteaptă „ceva” de la cel căruia îi este oferită nu e iubire, e târg: îţi dau ca să îmi dai. Însă autentică e acea iubire care se dăruieşte fără rezerve, în mod total, necondiţionat, fără să aştepte ceva în schimb. Este iubirea pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de noi (prin Isus).

Iubirea adevărată te implică şi te afectează în mod direct. Aş vrea să exemplific. E una să iubeşti la modul general o persoană cu un trecut plin de promiscuitate sexuală, şi e cu totul altceva să o iubeşti într-un mod particular, care să te implice şi să te afecteze în mod direct (spre exemplu, până într-acolo încât să fii dispus(ă) să treci peste trecutul ei şi să te căsătoreşti cu ea). E extraordinar însă un lucru: acest mod de a iubi, rar întâlnit într-adevăr, nu te schimbă doar pe tine, ci şi pe celălalt. Cui i se iartă mult, iubeşte mult, spune Evanghelia.

Un alt exemplu: poţi arăta dragoste cu mult mai multă uşurinţă unui criminal condamnat la închisoare pe viaţă, în cazul în care faptele lui nu te afectează în mod direct. Însă dacă acesta ţi-a ucis o persoană iubită şi foarte apropiată (să zicem, copilul) e foarte dificil să manifeşti dragoste. Totuşi, oricine reuşeşte să facă acest lucru, în ciuda celor întâmplate, iubeşte ca Dumnezeu. (vezi Romani 5:10, Isus a murit pentru vrajmaşi!)

A iubi cu adevărat înseamnă să iubim ca Dumnezeu.  Nu e uşor, însă e posibil. Să îndrăznim aşadar să ne dăruim total, pentru nimic în schimb.

Advertisements

4 thoughts on “A iubi cu adevărat

  1. Iubirea despre care scrii (agape) este un ideal nobil. Totusi, nu stiu cat de tangibila este in situatiile amintite de tine.
    Dumnezeu se presupune ca ii iubeste pe toti oameni la fel, tocmai pentru ca este Creatorul a tot ce exista si in virtutea atributelor Sale transcendente (in primul rand omniprezenta).

    Eu, ca om, nu-i pot iubi pe toti semenii mei la fel, intrucat nu pot fi in mod egal apropiat de fiecare. Mi se pare o ipocrizie cand cineva (un minister, de ex) afirma ca iubeste altruist pe toata lumea, participa activ in ONG-uri sau campanii de evanghelizare, dar isi neglijeaza familia.
    Faptul ca suntem limitati la un loc in lume presupune ca trebuie sa ne raportam diferit la semeni; dragostea filiala nu e pentru oricine, eros nu e pt oricine. E adevarat ca trebe sa tindem spre agape in orice tip de dragoste, dar limitele specifice raman inca valabile.

    Spui ca e posibil sa iubesti pe cineva cu un trecut dubios, dar te intreb: ce ar mai ramane din dragostea romantica daca persoana respectiva nu ar fi fidela macar acum?
    Idealistii spun ca trebuie sa iubesti fara sa astepti nimic in schimb. Dar ei asteapta, totusi, fidelitate si reciprocitate. Nu asteapta foloase materiale, sa spunem, nu asteapta un aspect fizic extraordinar, poate, dar asteapta macar ca dragostea sa fie reciproca. Ma gandesc ce simt cei casatoriti cu persoane care sufera de alzheimer; oricat spirit de sacrificiu ar avea, relatia lor va fi deficitara; aproape ca nu poate fi numita o relatie.

    Care e concluzia mea? Nu trebuie renuntat la idealuri, dar acestea nu trebuie absolutizate. Cel putin mie nu mi se pare ca ar fi realist.

  2. Nu puneam la îndoială legitimitatea dragostei altruiste. Tot ce vroiam să spun e că această dragoste are, inevitabil, niște limite. Întrebarea mea a apărut în urma dificultății mele de a le stabili cu exactitate. Iar creștinii care neagă existența acestor limite par ipocriți în ochii altor oameni, tocmai pentru că în mod inconștient țin cont de ele. Care ar fi acestea?

    1. Limitarea la un corp fizic, care ne face implicit să acordăm mai mare atenție prietenilor / familiei decât celorlalți cunoscuți. Putem să afirmăm că îi iubim pe musulmani ca pe noi înșine, dar o astfel de dragoste este foarte comodă și iluzorie, întrucât lipsește interacțiunea adevărată.

    2. Limite ideologice. Putem spune că nu facem discriminare între credincioși și necredincioși, dar aceasta este tot o iluzie. În cele mai multe cazuri, creștinii interacționează cu necredincioșii pentru a-i converti. Dacă devine clar că asta nu se va întâmpla, raportarea se schimbă radical, chiar dacă nu apare ostilitatea evidentă. Prea mult timp petrecut în compania unei persoane sceptice îl face nesigur de credința lui pe un creștin, iar reacția firească este aceea de protecție – limitează interacțiunea, vorbește de sus (”mă voi ruga pentru tine”, ”vei arde in foc dacă nu te convertești”), în niciun caz nu îl iubește la fel de mult ca pe un coreligionar.

    3. Limitări bio-chimice. Atât dragostea romantică, cât și cea paternală / filială, sunt ajutate de o multitudine de instincte și procese chimice, care întăresc aceste legături. Asta face ca legătura afectivă să fie mult mai intensă decât în cazul unei iubiri pur principiale. Prin urmare, e literal imposibil să îți iubești în aceeași măsură și copilul, și colegii de serviciu.

    4. Nevoia de feedback. Când vine vorba de alegerea unui partener de viață, creștinii care predică iubirea dezinteresată devin brusc extrem de selectivi, și asta nu doar în privința calităților interioare, ci și în privința aspectului fizic. Este un lucru perfect natural să cauți pe cineva care să îți placă și cu care să te poți înțelege; totuși aceasta nu este o motivație altruistă, chiar dacă ulterior baza relației va fi altruismul.

    5. Situațiile de conflict. Atunci când este pusă în primejdie viața familiei lui, un om e autorizat să se apere. Aceasta oferă legitimitate războiului, iar în VT vedem asta din plin. Trecem peste genocidurile canaaniților și ne limităm strict la războaiele în care evreii și-au apărat familiile, au luptat pentru viața lor. Cred că este o ipocrizie să spui că iubești pe cineva până la capăt, dar fiindcă face parte din armata dușmană, ești nevoit să-i iei viața.

    6. O ultimă idee care mă preocupă. Spui că cei care au spirit de sacrificiu iubesc ca Dumnezeu. Totuși, în VT vedem imaginea unui Dumnezeu gelos , cu un ego foarte pronunțat (lsaia spune că Yahweh le mai oferă evreilor șanse doar pentru Numele Lui, ca să nu rămână de ocară între neamuri), având dorința de a primi supunere și ascultare (iar cei ce refuză să-I dea ascultare trebuie nimiciți din Israel), promițându-le evreilor prosperitate materială în cazul bun sau moarte în cazul rău (dacă veți asculta vă voi da grâu și vă voi face roditori, dacă nu… sabie, ciumă și foamete).
    Dragostea sacrificială despre care vorbești tu își găsește locul prea puțin în acest tablou.
    Totuși, dilema poate fi rezolvată acceptând că Iisus ne-a descoperit adevăratul Caracter al Divinității.

    Deci, ce părere ai?

    • Da, inevitabil există limite, într-o lume a păcatului. Însă putem să le depăşim. Acest lucru depinde de două aspecte, cred: 1. ce şi cât înţelegem din dragostea lui Dumnezeu, şi 2. cât şi cum trăim acea iubire a lui Dumnezeu, revelată după cum bine spuneai, de Isus.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s